Propoziții pretențioase – Amușii
Nu cerusem nimic până în seara aceea de 5 noiembrie 1988, la ora 17:30, fiindcă nu mai speram să mă întorc vreodată acasă. Între mine și ai mei….
,,Pantaloni. Rămân cu ăștia. Geaca albastră și…” Încălțări nu mai știu ce. A venit bietul coleg cu limba scoasă, cu mâna întinsă către poartă că mă așteaptă șoferul. Mintea se găsea în cel mai amețitor anafor, spinarea se ancolă de spătar și-n bezna autobuzului căutam un sens mie. Cine mai sunt.
Mă volatilizasem. Dispărusem din vechiul mine, pierisem ca și altădată din memoria colectivă, fără reușită de recompunere, nimic nu mă mai îndreptățea să reocup pustiul lăsat în urmă. Practic murisem, iar dacă reînviam în ochii mei și ai celorlalți avea să fie sub o altă înfățișare, alt comportament și altă accepțiune. Chiar dacă purtam încă același nume. Anilor trecuți li se punea cruce, noul avatar trebuia să schimbe paradigmele toate. Deja nu mai eram de ceva vreme Sorinaș, Călinaș, Tilin, Kala, primisem la începutul stagiului militar consemnul Călin A.. Pierisem din catastiful minorilor de exact 18 luni, știam să mă echipez la viteză, să bat pas de defilare, să dorm iepurește, să muncesc ca un bou și să nu-mi mai fie dor de casă. Cântatul trecuse pe ultimul plan. Mă anexai, deci, cu totul maturității.
Lumini puține. În cel mai bun caz chioare, scoase din perele becurilor șoselelor de sat, sporadice, difuze, înlăcrimate de burnița de pe geamurile autobuzului.
,,Mergi înainte și la primul colț faci dreapta după autogară.” Adormisem ca pruncii. Mă trezisem în indicații neștiind pe ce lume sunt. De la sediul Tagcm erau vreo 500 de metri de mers cu piciorul până la gară. Bani luasem cu împrumut pentru bilet și încă vreo câțiva lei pentru ceva de glojdit. Dacă mai găseam la ora aceea. Speram măcar la Buzău. O corăbioară și un mozaic. Buzău…. ,,Dac-aș trece pe la…” Ce gânduri din altă viață.
Și-ntr-adevăr. Râmnicul părea o stafie, rece, desfrunzit, pustiit. Casa noastră la fel. Cufundată în beznă la primele ore ale dimineții, cu cățeaua gata să se-nfrupte din mine, fără niciun răspuns la ciocănelile mele în geamul de la fosta bucătărie a domnișoarei Mitzi, defuncta vecină de la începutul anilor ’80. Nimeni.
Se cuibărise în mine tot frigul de afară. A deschis tata. Mirat. Nu apucasem să apelez telefonic. A trezit tot familionul. Bucurie ca din somn. Molcomă. ,,Mănânci? Dezbracă-te. Stai lângă sobă ca să te încălzești.” La ceasul acela matinal își cam rânjea măselele finisate în angobe, cărbunii își dăduseră oful cu vreo două ore înainte. M-am băgat în plapumă. Și-am dormit câteva ceasuri. Lumina zilei rămăsese la fel de stearpă, dezvăluind o goliciune greu descriptibilă, înghețând atât cât rămăsese din viața lui ’88. Și s-a depărtat lăsând o umbră înfricoșătoare. În locul ei o lumânare.
La 2 aveam tren înapoi. Nici nu știu câte vorbe reușisem să ne spunem. Plutea în casă o tăcere nefirească, o teamă…. Sărăcia.
