De-ai noștri! – Valeria Manta Tăicuțu – Citește, Ulise, și plângi (4)
LXI
pe drumuri plâng castanii cu ochi de căprioară
în aşternut apatic de frunze forfecate
se pregăteşte toamna să intre în cetate
fardată şi gătită în rochie de seară
suavă doar pădurea când e îndrăgostită
lupoaicele îşi muşcă din carne când prin pântec
o zbatere de greieri în moara lor de cântec
le macină în sânge poruncă şi ispită
sădit pe străzi lăstarul pornirilor de fiară
în anotimpul morţii să spulbere iubirea
cu vrăjmăşii de doliu pentru a câta oară
te legi în van cu lanţuri de ziduri crenelate
în târâişul turmei să-ţi pască pătimirea:
cu biciu-n mână soarta din drum te va abate
LXII
înnozi ciorchini obraznici în razele de lună
să poleieşti veşmântul de vise al beţiei
ca sânii de fecioară miroase frunza viei
în mâna ta molatic a dragoste când sună
aduni în cerul gurii odraslele de brumă
scânteietoare duhuri prin anotimp filtrate
iar cântecul în poala viorilor se-abate
mai galeş în mireasmă ca laptele de mumă
la uşa cramei noastre nu străjuiesc zăvoare
poeţii vin în versuri să-şi cânte nebunia
iubirilor de-o clipă topite în pahare
şi darnica licoare tânjind îi prăvăleşte
la ceasul dinspre ziuă ce muşcă din hotare
în auriu sălbatic din dorul ce-i sminteşte
LXIII
rotundă busuioacă străvezie
mustesc femeile cu pulpe goale
în miazănoaptea pântecului moale
se întărâtă patima târzie
lucesc prin frunze ugerele viei
năluca unduirilor obscene
e soarele un răzgâiat de lene
iar boabele au gustul veşniciei
ca mieii înţărcaţi brutal în zare
ciorchinii auriului de lună
în haină de stejar mai vor scăpare
şi-n transa dănţuirilor barbare
miresele poeţilor cad brumă
când vinul creşte harnic în pahare
LXIV
plictisitoare ploi închid în casă
cuvintele cu-aroma lor sălcie
moşite pe un scutec de hârtie
sub cernerea de timp alunecoasă
cad picuri grei ca pietrele de moară
pe răscolirea dorului nebună
când amintirile răsar din spumă
ca afroditele cu sânii morţi de ceară
din caierul de lână vineţie
mă toarce toamna cu mişcări domoale
să nu mai ştiu nimic din ce-o să fie
să tot visez la nori cu-argint la poale
mai străvezii ca fumul de tămâie
balsam pe jertfa aiuririi tale
LXV
un râu de frunze plânse poartă vântul
mucegăind asfaltul din cetate
în pagini de jurnale deocheate
la echinox e mai parşiv cuvântul
umbrelele cu sârme vechi legate
se răsucesc şerpeşte în derivă
le stăpâneşte mâna costelivă
a stanelor cu aripi gri pe spate
e ceasul îngânării repetate
batjocorită naştere de ere
în clopotul ce-a rătăcire bate
oraşul cu otravă în artere
scrisori de morţi lăsând nedezlegate
aprinde lumânări de priveghere
LXVI
noiembrie posteşte pe galere
de nori întemniţând albastrul rece
înlănţuite frunze când petrece
pe malul pustiit al altei ere
la pândă stau, să treacă învrăjbirea
de toamnă rumegată-n abatoare
când lişiţele strigă-n depărtare
cu zborul zdrenţuind nemărginirea
pe valuri chipul tău ca o nălucă
se-ntinde după lună să o stingă
la răsăritul dorului de ducă
să mai aştept? Pe ape stă să ningă
din stuful covăsit de buza brumei
şi duhul tău nu vine să m-atingă
LXVII
aprinde Dumnezeu frunzare-n ceruri
şi fumul milei Sale se încheagă
lăptos peste întinderea beteagă
de răstigniri ascunse de creneluri
blagosloveşte, Doamne, unduirea
păstrugii umilite în năvoade
pescarii cei turnaţi în calapoade
dacă-i răpesc din ape aspre firea
adună-mă-n subsuoara de sulfină
sonor canon de ierburi sfârtecate
pe malul apei pururea străină
şi poartă-mă desprinsă de Hecate
sub cerul otrăvit fără de vină
veninul din noi toţi când îl străbate
LXVIII
când corbii scriu cuvinte renegate
pe plumbul zării care ne doboară
ca să-şi petreacă sărbătorile în ţară
apar pribegii cu maşini închiriate
e deznădejdea lor acoperită
de kitschuri în culori imperative
ocnaşi întru asceze maladive
în posturi cinice au mintea domolită
cât i-aş iubi, ghilotinaţi de frică
pupând iisuşi pictaţi pe foi lucioase
ca-n cărţile de joc popii de pică
dar mintea lor a nenoroc miroase
ninsoarea de Crăciun când nu ridică
blestemul morţii răsădit în oase
LXIX
vin vânzătorii de zăpezi cu coliere
din colţi albaştri de mistreţ bătrân
au toartă de oţel înfiptă-n sân
şi bici de crivăţ îndreptat către himere
cer la răscruci ştiute apă încropită
în căni de cositor cu busuioc
şi dau la schimb în nefăţarnic troc
duium păgân de punţi din pânză înălbită
răsare luna în cerdacul vechi al morţii
să le împartă bani mărunţi de-argint
colaci şi mere îngheţate-n crugul nopţii
dar ei deschid ochi mari de hiacint
şi-mprăştie pe-ntinderea de humă oarbă
sughiţul viscolirii de absint
LXX
aştept zăpada sacră s-acopere urâtul
şi crusta cenuşie ce zac peste cetate
cu băncile din parcuri murdare şi crăpate
şi casele boţite cu feţele ca lutul
e ziua exilată într-un amurg apatic
ce eşuează-n noapte cu pânze coborâte
se-agaţă în bumbacul de valuri mohorâte
doar umbre lungi din timpul ce ţipă singuratic
tot cred că o să vină din sita ei cerească
în filigran de fluturi făina de ninsoare
iar Dochia de fildeş cojoacele-o să-şi crească
dar iarna se corceşte cu toamna-n disperare
în zdrenţe de bacantă vânzându-şi goliciunea
la preţuri derizorii sub roşii felinare
LXXI
de mergi legat cu lanţuri nevăzute
îţi spui că doar zăpada-i vinovată
şi-o chemi întărâtat la judecată
prin săli de tribunale cunoscute
pledează pentru tine şugubeţii
în lungi sutane albe dar soioase
lătrând rechizitorii duşmănoase
la tot ce-au construit prin veac poeţii
îţi zornăie argintul la picioare
când zalele ating lumini de gheaţă
şi tu te scoţi pe tine la vânzare
cu şovăieli de rob şi de paiaţă
neştiutoare că de trei milenii
în ceruri nu mai este dimineaţă
LXXII
e vântul mesager al urii tale
năpraznic uşi trântind ca după ceartă
cu mofturi de stăpân care nu iartă
ca sluga din genunchi să se mai scoale
şi-i vraişte în cer după ninsoare
iar sfinţii despuiaţi cu ochi de piatră
veghează cum ard nopţile în vatră
cu buturugi de stele la picioare
m-aş duce după zgomotul furtunii
în palma ei ucigător de rece
s-adorm ca în mireasmă de petunii
dară secunda visului plâns trece
legată fedeleş cu şerpi în funii
prin timpul fără fund să se înece
LXXIII
din tren coboară lume în paltoane
aurolaci împinşi în cărucioare
cu cioturi bandajate la picioare
ţărani cu plase grele şi bidoane
elevii de liceu gogesc seminţe
grupaţi lângă semnalul de alarmă
pe când luminile oraşului se sfarmă
gablonz de ne-mpăcări şi neputinţe
la geam aştept să treacă înc-o seară
la fel de tristă oarbă şi pustie
în asfinţitul care o doboară
surâsul auriu în ochi de fiară
de l-aş găsi te-aş părăsi vecie
şi n-aş mai năluci din gară-n gară
LXXIV
la vămi irozi de sticlă cer iertare
căci vântul muşcă lacom din colinde
şi fluturi de bumbac în coamă-i prinde
cuvântului născut între hotare
vin sărbătorile ca şi-altădată
pe străzi în turmă adunând calicii
cu pocnitori petarde şi-artificii
falsificând lumina prea curată
o iarnă de coşmar fără zăpadă
drapată-n văluri grele de cenuşă
se vinde ca femeile de stradă
şi căpăţâni de lup trase-n ţepuşă
ţintesc perfid petrecerea nomadă
cu ochi pictaţi şi reci ca de păpuşă
LXXV
îţi risipeşti iubirea ca nisipul
cărat pe stradă gheaţa s-o ascundă
cu viclenia ei ţâfnoasă şi imundă
de clonă ce-şi sfidează arhetipul
când ghearele de fontă mulg zăpadă
furia laptelui din amintiri revine
cu o cohortă de simţiri străine
ce muşcă din văzduh în loc să vadă
cum prunc hidos a zămislit credinţa
în vorbe cuvioase dar parşive
ce-şi umflă ca un pântec neputinţa
în raiul tău cu moaşte costelive
nedumerite că le-ai scris sentinţa
şi îngerii fac glume corozive
LXXVI
răpus de nori în adăpostul ierbii
îşi dezgoleşte dealul oasele de gheaţă
cu lumânări de ceară lunguiaţă
în coarne îl jelesc la poale cerbii
tămâie albă arde-a prevestire
în candela de-argint din carul mare
mestecenii învinşi răsar din zale
să moară cenuşiu în patrafire
pe vale dealul doarme sub oglindă
întors cu faţa către vechea lume
pe când într-a vântoaselor colindă
scuipând venin din şerpi şi cantalupi
înveşmântată-n zdrenţuite spume
puieşte iarna haitele de lupi
LXXVII
ce-mi pasă de iubirea-mpodobită
cu zurgălăi de iarnă nemiloşi
ce ning peste auz cu fulgii scoşi
din cerul de metal şi ebonită
trec Styxul ca pe-o pagină de carte
să-nduplec îndoiala din cuvinte
cu moliciunea iedului cuminte
scăldat pentru întâia oară-n moarte
decât să-i dau veciei neclintite
isterizări de scos din minţi copac
şi tot urâtul vieţii ispitite
mai bine cad peste pământ şi zac
pe propriile-mi frunze putrezite
în iadul meu cu mine să mă-mpac
