De-ai noștri! – Valeria Manta Tăicuțu – Citește, Ulise, și plângi (3)
XLI
la margine de lume cu pâcle zdrenţuite
căzând pe şuia oră a risipirii sacre
mustesc ciuperci lăptoase ca ugerul de capre
agonizând sub râia pădurilor ciuntite
coboară primăvara din pernele de zestre
tocate în beţia de vifore a iernii
nuiele înflorite ţâşnesc din umbra cărnii
de miel ucis cu voia puterilor celeste
uitaţi de timp, bătrânii în vineţii horbote
aşteaptă Învierea ca pe-un ospăţ de moarte
în case răstignite pe veşnice golgote
la clopotul de seară tot mai puţin norod
se-adună să jelească-n vitraliile sparte
când servitori obraznici îl cheamă la prohod
XLII
livadă gândul tău în toiul nopţii
vopsită-n alb cu flori de primăvară
şi luna ca o arşiţă murdară
la sfat nesăbuit şi viu cu morţii
adânc de cer golit de pelerinii
gropaşi de stele-n spaima-ţi viscerală
ca fluturii de jar sub nicovală
opriţi la zbor pe gleznele luminii
mirarea cărnii, istovită jale
în necuvânt, epifanii de gheaţă
pe apa de botez a urii tale
ce-ţi pasă de iluzia semeaţă
a nemuririi puse-n cărţi la cale
când pleci să dormi în iad spre dimineaţă?
XLIII
pe ziuă să-ţi răzbuni febril angoasa
de a-i vedea sluţitul chip hieratic
anticipând sub cer primăvăratic
sosirea zeului nebun cu coasa
bărbat, femeie, piază laolaltă
coseşte clipe în devălmăşie
prin fumul înălţat din sacristie
să laude mânia cea înaltă
lumina unde e, să-i cer iertare
de-a fi târât în patul ei ostil
doar poezii din răni ucigătoare
mai am răgaz în umedul april
cât să implor, cu fruntea la picioare
azi nu mă duce, Doamne, în exil
XLIV
pufos tihnit în cuşca ta curată
cu bare străvezii din vorbe toarse
nu tresărişi când îngerul se sparse
în jumătăţi de lună vinovată
plecase-un vârcolac spre ceaşca zării
în zaţul de-ntuneric să ghicească
de ce la drum de cărţi e gust de iască
şi cine bea agheasma primăverii
neştiutor pe romburi infinite
spărgeai în dinţi luceferi fără nume
şi gust dulceag de grâne încolţite
prea multă poezie peste lume
ţinută-n frâu din raţiuni pripite
nu doar din teama de ceva anume
XLV
cu dor nebun au înflorit copacii
şi coastele de fildeş ies din munte
pe arcuita în lumină punte
hamalii nori de puf să-şi poarte sacii
de-atâta alb romantic îmi e greaţă
prea multe vechi icoane-ngrămădite
în primăveri rescrise şi-nnădite
cu petice de zâmbet pe o faţă
bătrână azi şi mâine ca de ceară
sub fondul roz de ten al Poeziei
ce mă ascunde pentru-a mia oară
de paznicii dresaţi ai agoniei
cu barba lor căruntă de petale
din crengile de meri pictaţi pe vale
XLVI
cu miere şi cu vin să-nduplec cerul
să-mi dea răgazul să mai scriu o carte
şi să-mi aduc iubirea de departe
pe umeri ca pe-un miel, în efemerul
rug parfumat de sălcii înflorite
boltite strâmb în spaţii fără nume
când timpul pus e-n candele s-afume
nălucile trădării infinite
mai cresc în trup ciorchini de busuioacă
şi stupi bogaţi în ceara gingăşiei
dar ţi le-aş vrea ofrandă chiar şi dacă
ursuz şi pur pe tronul veşniciei
tu porunceşti ca robul tău să tacă
în anul morţii şi al Poeziei
XLVII
în soare surd să pasc cerceii clipei
mustind lumini de miel în spartul zilei
când plânge pe amurgul apostilei
decizia de cârpă a risipei
te pierd în vorbe unduind a sfadă
şi-n curgerea bezmetică de vise
viori încornorându-se-n abise
cu griful încordat pentru tăgadă
te strâng adânc şi-ţi aflu vălurirea
turcoaz din ochii răi de-atâta lume
ce-şi poartă între noi nelegiuirea
dar plec plângând pe roibii mei în spume
cât mă mai rabdă-n piatră primenirea
când viaţa-i doar un elf dedat la glume
XLVIII
hârtoape şi gunoaie îmbobocesc pe stradă
în liniştea sinistră de cartier bătrân
şi muşte hămesite în roiuri stau să cadă
pe foamea împietrită a timpului hapsân
e vremea când vin robii cu umbre stilizate
pomana să-şi primească în trupul fără oase
demenţial în turla bisericii se zbate
un clopot şi metalul a îngeri morţi miroase
pe pâine mucigaiul dantela şi-o întinde
iar vinul se acreşte sub pojghiţe verzui
în prăvălii uitarea cu lumânări se vinde
şi piere orb oraşul nebun şi-al nimănui
când cerul gol în noapte demult nu-i mai pretinde
îngenuncheri pioase plângând de mila lui
XLIX
zorelele-mpletite pe garduri vechi de sârmă
îşi sună clopoţeii albaştri de-ntristare
asfaltul are burta meduzelor din mare
când sarea nepăsării cu ghearele îl scurmă
beţiva stradă zace surpată şi bolnavă
cu fuste înfoiate de brustur pe rigole
o bântuie fantome cu huruit de role
şi-n peturi scofâlcite i-aduc să bea otravă
cărunte sub broboada din puf de păpădie
stau casele-nşirate pe brânci la vechi icoane
să cadă la tocmeală cu zeii de hârtie
oraşul salamandră cu-mpestriţată guşă
visează că un înger din veacul ce-o să vie
îi schimbă-n dom de piatră pustiul de cenuşă
L
să mă coseşti la noapte din câmpie
cu luna presărată în şuviţe
de volbură pe roţile cu spiţe
ce-mi poartă trupul gol către urgie
miroase-a Dumnezeu sub coasta verii
cu greieri împletiţi sonor în cruce
cămaşa mea cea udă s-o usuce
la focul din canonul depărtării
mă-nchin şi lui, şi ţie, umilită
pe locul geometric al durerii
departe de porunca rânduită
la naşterea dintâi a privegherii:
şi nu mă duce, Doamne, în ispită
mai mult decât o-ngăduie hingherii
LI
de sub asfalt flori galbene de piatră
cu roşul alternând sau violetul
apar împrăştiindu-se cu-ncetul
pe faţa străz-n zeci de bube spartă
sunt ani de când nu plouă în cetate
rânjesc ostil ruine calcaroase
pe trupul ei rămas piele şi oase
şi-un alb sfâşietor pe tâmplă-i bate
toţi suntem morţi, cu palmele sub glie
capitularea noastră-i resemnare
de-analfabet crescut în sărăcie
căci n-am luptat bolnavi de disperare
pentru un colţ umil de veşnicie
ca plantele muşcând din trotuare
LII
te mângâie prin somn miresme calde
cosite-n zori pe zarea împuşcată
în tâmpla ei de iapă întinată
cu praf roşcat de puşcă şi smaralde
doar adormire-n lumea răsturnată
în ierburi voluptuoase de poeme
tulpini învolburate prea devreme
la căpătâiul orelor să bată
ce timp nebun refuză priponirea
cu frâie de mătase-n gardul verii
şi îţi nechează tragic irosirea
cuvintelor de care tu te sperii
în şaua lui cu luciul stins al mierii
n-ai cum sălta visându-ţi mântuirea
LIII
doar mori de vânt sub cer muşcat de noapte
să macine sfinţenii de sineală
în putreda luminii plămădeală
şi-n pâinea lunii înmuiată-n lapte
bolnavii de senin mai pasc iluzii
legate pe imaşul gol de stele
spuzit cu fluturi proşti şi tinichele
de la talciocul leneş de confuzii
o lume rea pe una grea de moarte
zidească-se cu orbi la temelie
blestemul jertfei până-n veac să-l poarte
epifanii întoarse din pustie
cu şovăiala scăpătând aparte
în lung discurs rostit la nebunie
LIV
Lui Liviu Ioan Stoiciu
lungi aşteptări cu petice solare
ţesute-n muzică de Bach simţită
ca un bandaj pe rana obrintită
a sufletului prins în copci de sare
visezi saline în decor preclasic
o, ghilotine sure de-ntuneric
sclipind în spaima ta de spaţiu sferic
dospit în cadenţări de ev jurasic!
spinări de dinozauri mai cuvântă
în eprubeta sfintelor altare
rozariu-n scorţişoară când se-mplântă
pe tăvile cu îngeri în chenare
apune grâul fiert în dreaptă trântă
cu zmeii veşnici din abecedare
LV
un pas ori doi pe culmea arcuită
a cântec şi desfrâu în spaţii rupte
comunicând cu norii de pe munte
surpata pătimire şi ispită
mergi ca un rob pe plaiul greu de ceaţă
cu sânziene la urechea vremii
tot surdă-n carnea albelor utrenii
când cerul să miroase-a iad învaţă
iubire, tu, de rouă şi cucută
ce joc lepros încingi în agonia
păşunii ca de rai acum pierdută
zăcută-n feşe să îngropi stihia
te-ar duce mintea ta neprefăcută
la ceas de candelă sfinţind pustia
LVI
din nord galop de codru cu toamna prinsă-n coamă
valtrap brodat cu păsări de ceaţă ruginie
îi abureşte crupa lucioasă de stihie
când herghelii de frunze necheaz-adânc la vamă
tu scuturi frâul zării să-ndupleci depărtarea
şi-ţi flutură surâsul ca aripa cea sfântă
ai călări nălucă de foc ce nu cuvântă
când luna în buiestru îşi leagănă chemarea
în ierburile tale pasc roibi cu botul moale
întărâtaţi de umbre şi-aroma de sulfină
ce curge sub mesteceni cu vechi de-argint paftale
astept nebun frunzarul roşcat să te aprindă
la asfinţitul zării ce nu se mai termină
în rana luminată a apei din oglindă
LVII
coboară codrul noaptea la pândă pe şosea
în desfrânate bucle asfaltul se-nfioară
brodat sobor cu ramuri sub bolţile de nea
adulmecă nuntirea tomnatică de fiară
sub tufele pictate cu sângerii mărgele
se mistuie-n argilă găvane pustiite
plâng ochii brumei văduvi în jocul sur de iele
ce-ncântă şi descântă ciolanele albite
de-atâta toamnă veche privirea-mbătrâneşte
e mort poetul frunzei şi-i bucuros de moarte
prin galaxii de lapte hoinar când izbuteşte
copil întreg să facă din putrezitul leş
să schimbe glasul iudei în pagină de carte
şi boaba purpurie în floare de cireş
LVIII
cădeau pe gânduri străzile-ngropate
în zdrenţe brumării de cerşetoare
ploi vechi peste văzduhuri curgătoare
când înnegreau pustiul din cetate
cu strigăt răscolit din veşnicie
cocorii se-adunau în cer să moară
la răsărit, pentru a mia oară
aşa cum piere orice poezie
benzinării cu feţe ruginite
îmbătrâneau sub cernerea de sus
printre mormane de maşini strivite
înspăimântat de legea lui păgână
oraşul îşi ţinea grumazul pus
sub ghilotina grea de motorină
LIX
mi se prelinge toamna pe buze precum mierea
în ottonel închisă, cu unduiri gălbui
când cerul se lipeşte albastru de statui
şi-n vinul nou poeţii îşi caută puterea
ceasornice de greieri mai sună-n pragul serii
să scoată luna goală pe geamul dinspre lume
şi curmeziş pe şaua amurgului în spume
s-o poarte spre genunea iubirii şi-a tăcerii
decor desprins din cartea de basme întristată
pierind cu tot cu umbră în griji de trei parale
duiumul din cămară primit cu osanale
când codrul plâns şi-acuma de doina lui furată
la porţile cetăţii cu brâu mort de furnale
umil îngenunchează şi uită să mai bată
LX
rostogolesc mărunt pe drum castane
centaurii cu ţepi verzui în ceafă
galopul lor domol pictează vane
mirări publicitare de caiafă
e târgul plin cu vânzători de mumă
adiacent filtrându-şi mătrăguna
în eprubete cu pereţi de brumă
ascunse de lumină-ntotdeauna
afişe, branduri, zdrenţe în culori
se sclifosesc pe străzile murdare
ca-n lan sperietorile de ciori
se cumpără orice, se vinde totul
orgasmul ia proporţii planetare
când se-mpreună hoţul cu netotul
