Propoziții pretențioase – Andruc
Colegi…. O adunătură de bețivi diformi. Mă refer la ai noștri.
Vechiul sistem se schimbase radical, încorpora de patru ori, cu aproximație, o reaprindere de lumină după ceasul 23:30. După cum se ,,garau” șoferii. Privilegiații. Aceiași care-i ,,comandaseră” maistrului chitonogul. Grupa lui Negru încorpora serviciile. Piticul, știți, cu ,,apele” la intrarea în Bairamdede, balcâzul conducător de camion MAN, bozgorul undeva între bucătărie, cabinetul medical și crescătoria de porci, iar restul șoferi de tractoare, buldozere, escavatoare și mecanici auto.
Și fiindcă ungurașul nostru nu renunțase deloc la metehne, după ce fusese lăsat ,,orfan”, tot cu băutura la purtător, ambalată în ,,ampulă”, cu diverse sustrageri și vânzări la categoria ,,amorsa” și alte materiale de construcții, la finalul execuției zilnice se îndestula cu țuicușoară însoțit. El și balcâzul se întorceau la ,,garaj” ultimii. În față ungurul, în spatele lui, siamezic (ori siametic, îmi plac ambele invenții), balcâzul cu un cap peste statura lui. Hâd. Îmi amintea mereu de șocul produs în Drăgaică de omul jumătate-cap-de-bou-jumătate-cap-de-om. Pe undeva acela avea farmecul lui. Balcâzul întruchipa cota maximă a urâțeniei. Vai mama lui! Ungurul un picior în ușă, claxona, secondat de pocitanie care tura motorul. Cinci metri, sens giratoriu (soba), ,,Pentru destinație părăsiți giratoriului la ieșirea a doua…”, ,,Ați ajuns!” Motor oprit – zgomot de frână din adâncul plămânului, frână trasă. Completate de șuieratul unguresc al hâdo-mobilului MAN.
Halal, căpitane! Ne făcuși pocinogul. Să ne pui la un loc cu…. Nu-i mai numesc. Nu ne potriveam deloc, chiar dacă aparențele și situația ne scoteau cu același portret și caracteristici. Eram, însă, precum polul anodic, pozitiv, și cel negativ. O sumă de 13 anioni – aici numărul avea aceeași identitate, perfecțiune -, cu agitație moleculară imprevizibilă, orice algoritm care să le fi anticipat mișcările și reacțiile ar fi eșuat. Înăuntru maimuța nebună și dincolo de ușă leopardul. Junglă.
Abia atunci am început să găsesc în numărătoare unica rațiune de a rămâne înlănțuit, fără să anexez vieții încă o dată soluția minei, ce părea, în ciuda exemplului concludent servit de mai bătrânul coleg abia lăsat la vatră, o bună și singură cale de a rămâne întreg. Cu cap și trup. Să nu mi se urce sângele tot în creier și să fac un ,,frumos” angiom la nici 20 de ani. Să nu-mi consum glasul suav – atunci, acum mă zgârie până… – pe nenumărate angine cât să-l pierd înainte de vreme.
Și, la limita incredibilului, pe burnița aceea de început de noiembrie, la cifra 1 a celor 73 rămase, mă animai cu cea mai stupidă posibilitate, destăinuită furierului, colegul de ,,rockotecă”: ,,Parc-aș merge acasă…”
,,Desigur! 48 de ore, învoire. Mă duc s-o semneze căpitanul și pleci cu autobuzul Tagcm-ului. Vin imediat!”
Să leșin….
