Propoziții pretențioase – Andiva
Ai mânca iarbă, ai bea din băltoace.
Senzația încercată la Florești nu se deosebea de ,,certitudinea” Independenței: nu mai ajung niciodată la Râmnic. Acasă. Uitasem anciei gustul, viorii corzile ce înnegreau buricele bătucite, iubitei amețitorul parfum Fa, liceului Vlahuță terenurile de sport, Casei Armatei ungherele și damfurile, căminului…. Ucisesem orice speranță a civiliei, a apartenenței la familia Călin de pe Amurgului 1, devenisem cu totul…. Și de-aș fi știut cine mai sunt. Un anișor scurtat de un trimestru devenisem ungur, o jumătate din altul turco-tătar, în cârd cu moldoveni și olteni, hoți și găinari (de-i de-și fac mendrele cu păsăretul), fugari peste hotare, golani și bișnițari, bețivi și…. De-mi veni pe buze iarăși ,,Cu ce-am greșit, mamă, de-am ajuns să fiu prins la țărmul Dobrogei cu ancore atât de grele ca lanțurile ocnei, să mă pizmuiască cu atâta ură un șef de stat major…? Cu ce?”
Acasă pierise. În noiembrie, la trasul liniilor, era dezastru. Doar vinul Verginichii mai amorțea din senzația de nesfârșit, de imposibil, de neom. Te amărai degeaba. Așa avea să fie până la…. Dobrogea. Dar și-acolo, cât de sudic îi fixase Independenței vatra, aproape să-și concureze recordul dacă o muta la est 100 de km, toamna își pune un cojoc peste umeri și soldatului o ținută mai devreme schimbată. Cu mari intervenții. La schimb. ,,Vă dau țoale mai groase, dar nu faceți focul până la prima zăpadă.” Deal!
Și nu mă credea nimeni. Exagerezi! A fost cum vă spun. Nu aveam pe cine să înduplecăm. Eram deja privilegiați: îmbrăcați și amăgiți cu mâncare din care nu lipsea la prânz carnea. Pe deasupra și plătiți, cu decontul la final, se andosa pe fila principală ridicătorul, nu precum cere verbul, și încasa suma de la orice filială CEC (surpriză cuantumul). Textile, nu lemne, nu din stocul alocat. ,,Dacă vreți foc, vă procurați.” Cuvintele maistrului.
Aveam cel puțin una bucată persoană, andină, ,,No pișta”, bozgorul și încă doi-trei pricepuți gata să mute liziera din spatele cazărmii copac cu copac, să găsească multe alte materii producătoare de energie calorică. Având și exemplul vecinilor de pavilion, surse alternative se găseau cu duiumul. La tulceni a fost simplu. Au început în prima săptămână din brumar cu valizele. A plăvanului plăpând căruia îi devalizaseră pachetul și buzunarele. Și de la el pe scară ierarhică în sus.
Ca de prima dată, tromba de fum și-a găsit cale înăuntru, uitase, ca mine drumul spre casă, pe unde-i e rostul. S-a năpustit ,,drăgăstos”, blond-cenușie, să-și îmbrățișeze colocatarii. Ca orice iubită a lăsat în urmă suflete rănite și multe lacrimi…. Hurdubaia pe unde-și făcuse veacul (cu un an în urmă) era ea însăși o facere nepricepută, chiar dacă respecta intern standardele, ticluită din cărămidă de construcție și încărcată cu ciment. Un bloc de zece etaje la scară 15:1. Model. În mijloc, la discreția privirilor noastre ucenice.
La prima încercare zidisem o vatră în grajdul pentru taurine. Pentru o frigăruie de pomină: șuncă pe electrod (electrodul de gust). Tot după lecțiile lui Rusu. Cu un fum. La a doua refăcusem împreună în pavilionul ,,central”, spațiu cu rezonanțe solemne (ecourile imnului intonat în miez de noaptea încă fluturau steaguri multicolore pe la colțuri), întreaga structură. Cu trei rânduri de serpentine, în același stil șantieristic, înainte să ne anexăm ,,colegii” tulceni.
