De-ai noștri! – Artemiza Asănache – Măștile (2)
DEZLĂNȚUIRE
Escaladam secunde,
copaci de iluzii,
suiam în pădurea
din mine,
nesupusă, sălbatecă…
Doamne, câte jivine,
câte erori elegante
până la disperare!
Am descoperit
că eu nu sunt Eu…
PUSTIU ÎN VORBE…
Mi-e devreme în
vorbe,
aripa dreaptă
are câțiva ghimpi,
aripa stângă —
câteva catrene.
Zborul pare
un balet cosmic,
înclinat,
la dreapta cui?
la stânga cui?
Flămândă,
rumeg liniștea
siderală,
haosul sărutându-mă
dușmănos,
iar eu miros a
acasă și mi-e
pustiu în vorbe…
ALO? ALO?
Alo? Alo! și seva
tace nebună de
capilare stelare.
Urechea culege
sunete dintr-o
galaxie lunecată
în venele unui copac
sechestrat…
Alo? Alo!…
de la naștere
tot caut, iscodesc
prin mine
și-mi răspunde
robotul, destinul,
umbra celei
de-acum o clipă,
ba dintr-o creangă,
ba dintr-un fir
de rădăcină
înfiptă la stânga
universului…
Alo ? Alo!… mi s-au
terminat fisele,
somnul, aud cu vederea
huruitul tembel
al planetelor, dar
niciun semn
dinspre fluturi,
dinspre gânduri…
întrebări, întrebări…
„Tratați-vă domnișoară!“
Alo, alo! „— Asta și fac!“
DOR
Vechiturile acestea
te calcă pe nervi.
Poate sevele se vor
înnoi și se vor
naște alte minuni!
Viitorul exprimă
o acțiune…
Ce fel de acțiune?
Ți-e dor.
NENOROCUL
Miroase a petale de
toamnă nesfârșită..
Nicicând picurii de ploaie
n-au fost mai
terorizanți ca acum.
N-am noroc!
POVESTEA FLORII
Într-un colț de lume
răsare o petală
Într-un colț de inimă
crește o altă petală.
Într-un surâs de copil
înfloresc tot petale.
Acum apare corola
și astfel în lume
s-a mai născut
o floare…
PUNCTUAȚIE
Trei linii și-un spațiu
finit stau
mărturie nașterii
unui gând
înfrigurat de
șoaptele timide
ale răsăritului.
Trei linii și-un punct
mărginesc
orizonturile
neființei
intrată în
veșnicie prin
infinitul iubirii…
A DOUA CUTIE A PANDOREI
Am ridicat încet
capacul unei alte
cutii a Pandorei
și-au răsărit
clipe nebune,
vise frumoase
și aripi curate:
fericirile unei
alte lumi
de mult uitată.
Oamenii nu au
de ce să se teamă:
capacul va rămâne
deschis…
SINGURĂTATE
La marginea gândului
o fetiță plângea
cu lacrimi de
tăcere.
La marginea câmpului,
lumea se închisese
pentru ea într-o
carapace spartă
numai de strigătul
amintirilor…
TRISTEȚE
Mă dor gândurile
de atâta tăcere.
Cuvintele refuză
să se mai arate
în timp ce
florile putrezesc
de atâta imensitate.
Soarele nu mai
zâmbește…
