De-ai noștri! – … și (deloc) mărunte
28 ianuarie 2018
Voi sporovăi după voie. Literar, neliterar, atins de subiectivism ori părtaș la corectitudinea maximă am să încerc a preda la cheie o lucrare de folos tuturor celor vor dori cândva să apuce pe anevoiosul drum al răspunsurilor la întrebările de sine.
Considerați ,,mărunte”-le puține, dar importante. Oricare dintre voluntarii înscriși la ,,litere” a făcut să tresară o minte deja ,,luminată”, mai ales când logica lipirii cuvântului de cuvânt depășea norma claselor primare și gusta flămând din seva ineditului. Cum nu te-aștepți la un tinichigiu, la o plăpumăreasă ori o gospodină din seria suratelor sătence de-nvârt glodul pământului cu sapa și furca vârtos, la fel de mult te surprinde un tânăr când ia luceferii lui Eminescu și-i transformă din zei în simple jucării și-nvârte pe degetul mic cu ușurința unui adult singurul obiect sacru al creației: iubirea.
Procedura va respecta cutuma indexării, voi purcede alfabetic după catalog, doar puțin diferit de maniera sobră încetățenită în critica de specialitate unde numele, data de naștere, obârșia… devin pilonii primei fraze.
Confuzia s-a stârnit de la început. Mi-o închipuiam înaltă, blondă și c-un zâmbet pe care-l crescusem în minte deodată cu trecerea de la o clasă la alta a unuia dintre frații mei. Profilul s-ar fi potrivit de minune, înger și muză s-ar fi contopi androgin în trupul scriitoarei, poetei și din acest corp neutru ar fi țâșnit perfecțiunea. Fantasmă. Presupusa colegă întrunea doar calitățile unei voleibaliste transbordate în peninsula iberică. Adevărata posesoare de identitate se ascundea în ochii ignorantului printre rândurile lucrării lui Viorel Frâncu: în revistele Arhipelag și Spații culturale. Deși nu bănuiți cine ar putea fi, aidoma necunoașterii mele, prețuirea și îndemnul de a reveni pe tărâmul diafan al versului, ale doamnei Valeria Manta Tăicuțu de acum un an în urmă, la o triplă lansare de carte în aula sălii de spectacol a colegiului național Alexandru Vlahuță, mi-au întors privirile a cunoaștere. Deci, ea este Artemiza Asănache….
M-am mulțumit atunci doar cu un portret obținut sumar, decent unei ocheade fugare, necesar ținutei saloanelor literare, conturat cu pasteluri de toamnă, înmiresmat de parfumul unei soții cu grija fiecărui minut de viață și-mbujorat de emoția momentului: prezența se datora gestului firesc, altruist de a-și vedea sora protagonistă a evenimentului. N-aș fi găsit niciodată legătura, cu toate că ne știm deja de cinci ani (prima veșnicie a relațiilor), n-am fost curios niciodată să o întreb pe Camelia Sava de rude și alte detalii, de altfel obișnuite la chestionare în decorul provincial, personale, cu atât mai puțin despre existența unui precedent literar în familie. Și sunt mult mai multe. Dezvăluibile la timpul potrivit.
