Propoziții pretențioase – Ancoșe
Ora mesei îi găsea gata afumați.
De fapt era sărbătoare dacă ciuguleau din farfuriile de campanie. În primele săptămâni, două, se prefăcuseră că le priește mâncarea, așteptau până bascula primul potolul, se ridica șeful de clan, se încolonau în spatele lui și o zbugheau, alene, spre dormitor. Cum naiba de umflatul ăla reușise să-i subjuge pe toți, ce le făcuse, ce le spusese, cu ce-i avea la mână de-l ascultau orbește? Probabil cu teroarea instituită de el prin cele patru ,,gorile”, cu mutrele lor hâde, solizi și… convingători. Operațiunea pachetul. Ce-i al tău este doar al nostru. Practică veche, debutată brusc și fără putință de ripostă ori înăbușită din fașă prin ,,amușit”, scatolceală și mardeală de grup. Asistasem accidental la procedeu din ușa jumătății de baracă, de la drum, ce adăpostea Clubul, stația de amplificare (a mea, de la Cluj, era bijuterie) și o magazioară pe post de bibliotecă. După muncă mă mai delectam împreună cu responsabilul și mai noul coleg din gașca tulcenilor, singurul tolerat. Până la un punct. Maximul admisibil. Cu muzică. Rockeri de-ai mei. Tocmai ce apăruseră vinilurile cu număr 3 ale Irisului și Holografului.
,,Mezinul” îl primise. Ajunsese la bază, la omologul meu de la Independența, tecuceanul tulcean dăduse de știre alor lui și se-ntorsese. ,,Să vezi acum.” Moldoveanu pe una dintre bănci. ,,Desfă!”, în zeflemea. Posesorul conformându-se cu mișcări rapide, în ciuda staturii longiline și molâi, atinsă de anemii din naștere, a despachetat la vedere. ,,Înăuntru! Bănuți n-a pus mămica?” Și-a decartat. ,,Doi să plece după macheală!”
După… și bătaie. Bietul băiețaș o furase. Primise pumni și picioare de sus până jos. Ziua următoare l-a găsit tumefiat, umflat. Onoare… nu mai avea de mult. Mă amărâi, minima libertate, limitată de munca asiduă, se clătina iarăși, siguranța atinsese cote minime, riscând să producă anomii iremediabile. Mai devreme sau mai târziu.
Confruntarea devenea iminentă. Forțele lor cu ale noastre. Care pe care. Într-o noaptea. În zilele noastre s-ar spune că a ieșit cu scântei, în octombrie ’88 s-a lăsat cu sânge. Octombrie… roșu. Și cu pumnul, și cu șișurile. De săriseră globulele pe toți pereții. Urmăriri, duduieli. A participat cine a putut. A scăpat nevătămat cine a stat locului. Eu și încă…. Mici și cu frică. Instalată iremediabil.
După noaptea cuțitelor scurte tresăream la fiecare foșnet de frunză. S-a greșit. Atunci trebuia pus piciorul în prag, colonel și maistru, singurii în măsură să aducă liniște și rigoare, aveau la îndemână mijloacele necesare: arestul și corecția fizică. Dar…. Se gândeau, probabil, la chestiuni care ne depășeau înțelegerea. Cei doi erau constănțeni. Și Moldoveanu.
Își găsiseră nașul. Tăcut, ascuns la gânduri, dar proeminent când era nevoie. Obligându-ne pentru încă două luni să ne stea perna sub cap ca o cărămidă. Tare și deranjantă. Mai ales după relocare. În pavilionul nostru, imediat după 1 noiembrie. Bibanii cu grupa lui Negru, noi cu tulcenii. Doar două săptămâni. Când a început să strângă afară, am împărțit dormitorul cu Negru, balcâzul, ungurul, piticul…. Ca să mai simt încă o bucată de lut ars sub căpătâi. Mai trage la ,,andrea”, la gantere, la somn…. Obiceiurile noastre erau contrare lor. Nebuni, cocoși, zeloși, cuprinși de lehamite și dragoste, melomani dincolo de Geambașu și alte muzici de pahar, cititori, ne îngăduiam fără a stârni prea multe inconveniente unul celuilalt. Tulcenii erau la distanță de un hol și o ușă. Însă conviețuirea cu ceata ,,noastră” de bețivi în aceeași încăpere schimba radical stilul de viață. La 22:30, anterior, se închideau și becurile, și ochii, făcându-ne apți a doua zi de eforturile susținute. Fără să se mai aprindă.
