Scriitori de azi – Nicolai Tăicuțu – 70 o biodiversitate în gri (5)

masa înnoptată

la un capăt de masă prelungă stau eu
iar la celălalt capăt stă nicolai t

eu, singur/ nicolai t singur
și între noi, cât e masa de mare
o unică singurătate/ una
o singurătate cu dublă personalitate
în care, de atâta auto-înluminare
nu mai distingi
nici partea mea de singurătate
și nici pe cea a lui nicolai t

o lumânare aprinsă se preumblă
de la un colț la altul al mesei
dă contur unicei umbre
urmărită fiind
de privirea îngemănată
a eului-nicolai t

eroziune
și același praf

între joi și vineri
poate fi încă o zi de post
(adică joivineri)
la fel de săracă prin alipire
ca orice zi de post

nicolai t, din neatenție
a pierdut nuielușa verde de salcie
și-acum dă contur propriei umbre
doar cu slaba-i privire

așa plec

între mine
și poarta pe care-am
avut intenția s-o închid în urma mea
nu mai rămâne
nici un spațiu liber
(despre timp, nici atât!)

simt cum aceasta, imediat
mi s-a lipit de spate
lesne și ușoară
cu vedere directă la viața mea
petrecută în casa părintească

aceeași dimineață

pe potecile nopții
prin iarbă măruntă și miriști
întomnat trece nicolai t

de pe aripa lui de înger
cade roua dimineții
într-un șuvoi rece
de apă ne-ncepută

dintr-o scrisoare de-adio

în lumea asta
în care stau pieziș
cu fruntea prosternată la picioare

las să mă petreacă o diligență
fără călători/ și fără cai
cu un ins pe capră
ce biciuie vânt

interior cu lumină aparentă

din fereastra aceea
fără peretele de încadrare
suspendată/ prinsă de cer numai

s-a retras lumina

vizibil a rămas, întru pomenire
un zâmbet trist

fructe de pădure
(poem stenic)

în toamna asta frunzele n-or să mai cadă
ele se vor ridica, vor învăța zborul
și pentru că încă mai este soare ce
produce o insolație răcoroasă, vor trece
peste gardul înalt al grădinii publice
și vor lua forma unor păsări exotice
ce vor uita sensul de zbor (îndrăgostite de
soare fiind) și se vor rătăci suav
în anotimpuri necunoscute de noi
din care, pe timpul toamnei târzii
și al iernii prelungi, în noapte prelungă
se va încropi primăvara
într-un simplu ciripit

asta le vorbea îndrăgostiților nicolai t
stând pe o bancă în parcul tradițional
și bând un ceai călduț de fructe de pădure

plante carnivore

am văzut furnica mușcând din greier
și greierele continua să cânte din aripi

am văzut viespea mușcând din albină
și albina continuă să regurgiteze miere

am văzut luna mușcând din soare
și ziua continuă să dea aceeași lumină

am văzut
tânăra mușcând blând umărul iubitului
și umărul n-a sângerat și a continuat
să susțină brațul protector

numai plantele carnivore, care m-au zărit
încă la prima oră a dimineții
nu vor să se manifeste/
rămân deschise-n frumusețea lor rară
și-așteaptă a mea trecere

convins fiind

coceanul singur netăiat și
uitat în mijlocul câmpului
la dispoziția vitregiilor iernii
stă indiferent în umbra iepurelui
indiferent stă în fața viscolului

stă pe știuta convingere că
timpul lui a trecut
stă precum bătrânul
în fața crucii de piatră
pe care singur și-a comandat-o
pe care singur și-a scris-o

câine bătrân

e-un câine încolțit de-o dimineață
care i-a deranjat somnul
și-acum nu-și găsește astâmpăr

în curtea ta încolțit este câinele
de primele raze de soare
întărâtat este și nu înțelege de ce?

că doar tu l-ai mângâiat când s-a lăsat seara
cu ultimele raze ale soarelui l-ai mângâiat

i-ai citit în privire nedumerirea…

tu știi bine asta, l-a încolțit bătrânețea…
convinge-l și pe el

singur câteodată

pe ulița satului
pustie în ceasul amiezii de vară
trece doar revenirea mea

bate din poartă în poartă
strigă numele știute
dar nimeni nu-i răspunde

nu-i grabă, își zice
până la casa părinților mei
din margine de sat
e cale lungă…

singur
sunt descris
de urmele pașilor mei
în praful drumului
și de chemările pierdute
peste porți întredeschise

bat din poartă în poartă
strig numele știute
și nimeni nu-mi răspunde

nu disper: câțiva, deja-i zăresc
mă așteaptă la casa părintească

cuvintele nu-și mai au rostul

umbrele serii
se-adună la masa hanului părăsit
la margine de sat/ la margine de lume

nu se mai aduc carafe cu vin
nu se mai ciocnesc pocale
ci doar hangița, aceeași hangiță frumoasă
îmbrăcată toată în negru
dar fără floare roșie în păr
aduce fiecăreia câte o ulcică dogită
candelă, acum, cu o lumină mică în ea
atât cât să le pună ușor în evidență

n-am fost în stare

am revenit singur în sat
fără copii am revenit
fără noii mei prieteni

am intrat pe drumul nou
în sat, singur am intrat

erau case noi
erau case renovate
case care mi s-au părut străine
case care nu aveau cum să mă recunoască

oamenii locului treceau unul pe lângă altul
fără să-și dea binețe (s-a mărit satul
mi-am zis, nu se mai cunosc între ei)
eu îi salutam
îmi răspundeau din complezență
și treceau mai departe

nu mai stăteau la intersecție la taclale
nu mai puneau țara la cale
deci, nu aveam cui să mă alătur

am străbătut satul de la un capăt la altul
singur l-am străbătut
singur și dezamăgit

dincolo de marginea satului
am plecat pe drumul pe care plecasem ultima dată
peste gardul cimitirului
jalnic m-au întâmpinat cei cunoscuți, consătenii mei
care, precum într-un cor vorbit
îmi reproșau: n-ai fost în stare, nicule,
eram acasă, toți cei de aici eram acasă
n-ai fost în stare să ne găsești
asta e, iar noi n-avem cum să-ți urăm
drum bun!

rugă

în acest an șaptezeci
deschide-mi, Doamne
cu lumina mâinii tale poarta zilei

facă-se voia ta
la trecerea pragului
ca pasul meu șovăielnic
să prindă curaj

cuvântul meu
contur să prindă
de poem

anotimp ascuns

cândva măreț, arborele din fața mea
anul acesta și-a ascuns florile și frunzele
într-un anotimp numai de el știut

eu cel din fața arborelui
îmi ascund privirea și anii mulți
de mine însumi
într-un anotimp pe care nu-l știu încă

dar îl întrezăresc în arborele
din fața mea

dintr-un ritual

– mă pregătesc de seară –
privește-mă, Doamne, cu îngăduință
primește-mă, te rog!

am chemat animalele curții mele
și de pe imașul etern
în grajd le-am chemat

am chemat păsările
de pe cerul grădinii mele
în cuib le-am chemat

am chemat peștii din lacul nesecat
al privirilor prietenilor mei
printre care erau și privirile mele
îngemănate, de altfel
în stufăriș le-am chemat

și le-am pus drept reazem somnului
mâna dreaptă a părinților mei
duși întru odihna cea veșnică

l-am chemat, apoi, pe nicolai t
(dacă se poate spune și-așa)

l-am omenit cu un păhărel de țuică
și cu o vorbă de duh l-am binecuvântat
(vorbă, care, de fapt, îl ocrotise toată ziua)
și de aici, din foișorul meu de verde
i-am oferit un capăt de câmpie
bine înierbat, bine cultivat, drept perină

și ea
acolo

pasăre-i și cioara
dar nimeni nu a spus despre ea:
ce tril frumos emite!

pentru că nu are cum –
croncănitul ei pare
zi de post negru

iar zbenguiala ei
în zbor amețitor
în cârd fiind, anunță
schimbarea vremii în rău

de la dreapta la stânga

eu citesc în ochii ei
un recent roman de dragoste
rescris, ca oricare altul

ea citește în ochii mei
tot un roman de dragoste
nu același, ci altul, invers
de la epilog către prolog

și
cam asta e!