Propoziții pretențioase – Amilic
Mă plictisesc. Dar sunt șanse să supraviețuiesc. Chestie de timp….
Fugeam văzând cu ochii, în fiecare moment, dar unde? De ce? He, he! Aveam motive cu duiumul. Să fiu cu prietena, să cânt, să fiu liber…. Cât mai era? Cinci luni. Până să mă apuce amocul și renunțarea la orice voință de a le duce târâș, am lăsat nebunul amoraș deoparte, după o rundă de autoinflamare în sine – ieșise la iveală încă o dată compozitorul cu niște ,,Păsări”-ci -, am renunțat la amuzat dormitorul și m-am dedicat cu trup și suflet muncii. Primele săptămâni de ucenicie se încheiaseră. Devenit ,,maestru” mi s-a dat o sarcină demnă de calitate: sudarea unei lame de șenilată. Comunism da, dar nu și înapoiere. La capătul lumii da, dar nu coada ei. IAS Independența, nu prea arătos, agățat în marginea localității, ca oricare altul, se-nconjura de câmpuri, două rânduri de case (patru și patru) în fața intrării și-un teren viran plin de fulgi de gâscă, rațe și găini în al cărui mijloc veghea nelipsita fântână cu cumpănă. În prelungirea lui drumul îngălbenit de pașii măgarilor și catârilor ce ducea spre locul nostru de cazare, în stânga un păienjeniș de salcâmi, în dreapta un hău ce se căsca a apă pentru ogoare. Plin ar fi fost în stare să primească o cursă de 200 de metri pentru două ambarcațiuni. Mici.
Sudură? O gâlmă chinuită care a și plesnit după prima zi de plimbat pămusteala de bălegar și paie dinspre grajduri spre depozitarul ei din capătul opus intrării. A doua a primit sfatul lui Rusu: curățare cu dalta și ciocanul, resudare, două platbenzi peste cu sudură dublă. Și-a rezistat. Cu patalamaua de meșter mă distanțam net de toată banda de pălmași, primind misiuni din ce în ce mai complicate, ușurând sarcina inginerului de șantier de a disloca mase amorfe de aiurea, un regiment întreg de muncitori, cel puțin o perioadă. Spărgători de beton erau, cofragiști și turnători dintre aceiași, adică noi, sudor eram, ,,distrugători” de acoperiș în consecință, fabricanți de ,,pat cald” de cărămidă – tot noi. Deci până la punctul șlefuirilor de pereți, tencuielilor… mai era timp.
O vară de pomină. Un August cu RadioVacanța, cu refrene – un Joy reloaded după anii 90 la televiziunea română – și tatonări. Cuplul Iacobuță – Șerbănoiu (a se relativiza numele) venea agale pe aleea principală, la fel și absolventa de liceu agricol, zootehnista IAS-ului și, firește, soția inginerului agrotehnician. Sau care i-o fi fost meseria. Blondul Șerbănoiu se uita de câteva săptămâni cu jind la bătrâioara de… 20 de ani. Gânduri…. Împlinite după multă vreme. Cu participațiuni de ambele sexe. Amoral, însă sănătos (!), amorul nu ține cont de nimic. Nici de relațiile deținute la activ fiecare, nici de vârstă. Cei trei formau un trio dubios. Șerbănoiu abia 19, ea, curtata (i se culegeau floricele de câmp de și le mai prindea prin păr…, dar printre vaci o asemenea expunere…) 20, soțul 35. Un… moș după crezământul nostru, boșorog. După vârstă părea… din contră, avea totuși câteva neajunsuri care-l făceau candidatul ideal pentru ,,împroprietărirea calitativă”, pretendentului i se destăinuise impotența și defectele de coloană ale deținătorului de drept.
O vară de muncă relativ ușoară, relativ grea, relativ lungă. Exceptând cazarma, o pot cataloga relativ civilă, departe de casă. Relativ folositoare. Învățasem că se poate fără tutun, învățasem să-mi țin ochii feriți de arcul electric și că în starea aceea e mai bine să fii beat.
