Scriitori de azi – Valeria Manta Tăicuțu – Moștenirea lui Mamin (5)

Letopisețul după Simion

Mărunțești, Mărunțești, fratele meu ești!…

Pentru ca excesul de poveste ce urmează să nu dăuneze grav sănătăţii trebuie spus, de la bun început, că niciun personaj implicat nu bănuia, în momentul nefast al urcării în autocar, că va participa nu la o plictisitoare lectură publică, ci la o nelalocul ei apocalipsă. Şi nimeni nu ştia, fiindcă sfârșitul lumii nu vine atunci când credem noi, sau preoţii, sau profeţii şi ziariştii (despre care se ştie că sunt mama Omida și Mafalda la un loc), ci atunci când vrea el, perfid, neanunţat şi pus, evident, pe rele. Dar să le lăsăm filosofilor şi hermeneuţilor de profesie partea teoretică a problemei, iar noi să vedem, cu ochii minţii, partea practică, adică un autocar plin cu scriitorii neamului, porniți într-o frumoasă zi de august spre comuna Mărunţeşti, unde urma să se desfăşoare, la iniţiativa primarului, mare amator de lirism concentrat, o şezătoare literară. Primarul, din cauza căruia toată lumea a suferit, a fost pedepsită şi s-a izbăvit, avea un nume predestinat – Ioan Celmare, chit că măsura doar un metru şi cincizeci, motiv pentru care devenise, de ani buni, un client fidel al atelierului de încălţăminte cu toc „La pielea groasă”. Cumnat cu poliţaiul comunei, pe numele său tot Ioan, dar Caplat, primarul nutrea pentru acesta o invidie scormonitoare de energii creatoare latente. Poliţistul, intrat cândva în graţiile unui prozator de mâna a şaptea, dar cu fructuoase relaţii în lumea scriitoricească, devenise, ca tot românul, poet. Nevoindu-se mult, cum zice cronicarul, se depăşise apoi pe sine, renunţând la poezie şi ajungând prozator el însuşi, ceva mai bun decât mentorul său, ceea ce i-a şi adus recunoaşterea publică şi, implicit, pătrunderea în Sindicatul Celor Care Scriu Continuu (SCCSC), ca membru cotizant cu drepturi depline.
Ioan Celmare nu putea suporta să-i fie inferior din punct de vedere liric cumnatului său, cu atât mai mult cu cât, în tinereţe, ca fiu de viticultor, experimentase mai multe stări lirice, care-l deprinseseră cu poetica şi retorica de pahar, astfel încât trecuse pe nesimţite de la versuri celebre gen „Bun e vinul ghiurghiuliu”, la profundele şi personalele versificări ce aveau ca sursă de inspiraţie butoaiele, butelcile, ţoiurile, bardacele, coferele etc., precum şi conţinutul lor. Un poem prezentat la Salonul de toamnă al viei şi vinurilor îi adusese primarului un frumos premiu, constând într-o medalie ce înfăţişa trei fete dolofane, cu poalele sumese, călcând în picioare câţiva ciorchini sub care scria, în relief, „in vino veritas”; la această medalie se adăugaseră câteva bidoane de ottonel şi publicarea poemului în „Jurnalul de Mărunţeşti”. Fireşte, pagina de ziar fusese înrămată şi aşezată în biroul celui dintâi gospodar al comunei, exact sub stemă, aşa că nu exista cetăţean din Mărunţeşti care să nu ştie pe de rost opera de tinereţe a edilului: „Te văd plecând, te văd venind/ te văd muncind, lucrând şi bând/ eşti viaţa mea, eşti via mea/ de tine mă desparte-o stea/ e verde, albă, caramel/ şi dulce ca un ottonel/ eu dintr-atâţia fraţi mai mari/ unii vieri, alţii plugari,/ da, dintr-atâţia, pe la bar/ mă cam brodisem şui, ştrengar”. Poemul, întins pe o întreagă pagină A3, pomenea în mod năucitor de melci, de Dunăre şi, blestem, de apă (despre care se ştie că nu le prieşte băutorilor de elită) dar, fiindcă acest cuvânt nepotrivit apărea alături de epitetul „tulbure”, juriul Salonului bahic l-a considerat ca făcând totuşi parte din câmpul semantic al vinului şi i-a acordat tânărului şi ameţitului, pe atunci, viticultor, marele premiu. Toate acestea însă aparţineau trecutului, Ioan Celmare, prins cu slujba de primar, cu dificultăţile ei inerente, cu victoriile şi eşecurile de zi cu zi, nu mai scrisese nimic. Probabil că şi-ar fi ţinut talantul îngropat până în ziua Judecăţii de apoi, dacă sora lui mai mică, Jenny, nu s-ar fi măritat cu poetul, prozatorul şi poliţistul Caplat Ioan, un venetic de prin părţile Dobrogei, adus în comună de nişte părinţi suficient de iresponsabili încât să renunţe la vinul de Murfatlar pentru ottonelul de Mărunţeşti.
Ca-n orice societate democratică, disensiunile dintre poliţie şi primărie nu se transformaseră în altceva decât într-un motor al vieţii celei de obşte, în care puteau coexista interese şi talente diferite; cu alte cuvinte, deşi se certaseră şi, în câteva rânduri, îşi spitalizaseră timp de câteva zile rănile şi vânătăile, primarul şi poliţaiul rămăseseră buni prieteni şi cumnaţi, continuaseră să împartă între ei abonamentul la „România literară”, singura revistă de profil care mai ridica nivelul cultural al Mărunţeştilor, plus că, simpatizanţi strategici ai unor partide diferite, aveau grijă să ia şi să-şi facă parte la/ din orice (în funcţie de oportunităţile economice şi administrativ-penale) şi să nu se calce pe bătături când venea vorba, la o adică, de prosperitatea familiei ai cărei membri erau.
Mai mult chiar, Ioan Celmare înţelesese că nu-şi va putea promova talentul cu pumnii şi prin intimidarea cumnatului, cu scopul nemărturisit de a-l reduce la tăcere pe acesta, astfel încât terenul liric al comunei, eliberat de Ioan Caplat, poliţaiul, să poată fi ocupat tot de Ioan, dar Celmare, adică de cel dintâi edil al comunei (chestia cu „cel dintâi edil” o pescuise poetul bahic de pe undeva, din limbajul de lemn al unei epoci depăşite, dar unui primar îi stă bine când descoperă vestigiile trecutului, aşa că niciun locuitor al comunei nu părea deranjat de formulă). O întâmplare fericită (fiul cel mic al edilului, ajuns în clasa a opta, se pregătea de testările naţionale pentru admiterea la liceu şi citea de câteva luni, fără s-o poată termina, comedia lui Caragiale, „O scrisoare pierdută”) îl ajutase pe Ioan Celmare să afle drumul spre reuşită: tot împingându-şi de la spate odrasla leneşă, ochii profunzi ai minţii sale au pescuit o replică genială: „Ghiţă, Ghiţă, pupă-l în bot şi papă-i tot”. A fost o adevărată revelaţie: „da, dom`le, asta-i calea, niţică diplomaţie, ca la ăia, şi machiaverlâcuri cât cuprinde, că, vorba poporului, zice, fă-te frate cu dracu până treci puntea. Ce prost am fost că m-am bătut ca chiorii cu veneticul, în loc să mă folosesc de el cum scrie la carte…”.
Primarul era un om hotărât şi cuvântul lui era cuvânt, nu glumă. S-a apucat să-l cultive discret pe cumnatul poliţai, prozator şi poet, să-l îmbete ori de câte ori interesele și bugetul comunei o permiteau şi să-l provoace la lecturi publice la început între patru ochi, apoi extinse la nivel de familie. Emoţionat de cultul personalităţii personale, poliţaiul nu se mai putea opri din citit, băut şi pupat cu primarul, care avea grijă să-l alimenteze cu licori şi laude, să-l mângâie şi să-l facă să creadă că el, veneticul, a devenit cel mai iubit fiu poeticesc al comunei. Mai mult chiar, cum viile continuau să dea rod bogat, bidoane peste bidoane, îngrămădite în portbagajul Daciei-papuc, proprietate comunală, începuseră să ia calea singurei capitale a ţării, acolo unde fiinţa mult râvnita Uniune a Scriitorilor, condusă de acelaşi Manon Lescaut, la fel de vioi şi de viril, căsătorit proaspăt, pentru a treia oară, la minunata vârstă de 70 de ani. Ioan Caplat dorea să iasă din Sindicatul Celor Care Scriu Continuu şi să intre în rândul scriitorilor adevăraţi, prezenţi în „Istoria criticată a literaturii”, din care păstra cu sfinţenie un exemplar confiscat pe vremuri de la Mamin, defunctul rege al criticilor, poeţilor şi prozatorilor din Miceu. Fireşte, la curent cu planurile măreţe ale cumnatului şi aprobându-le „pozitiv”, primarul încerca să ajute la implementarea lor scriitoricească, fapt care ar fi înlesnit, neapărat, ducerea la îndeplinire a propriilor planuri de devenire poetică.
Cei doi se apropiau, pas cu pas, într-o continuă beţie calmă, de scopul suprem al vieţii lor, când o întâmplare aparent banală i-a grăbit: regentul din Miceu, Mitea Kalaşnicov, om cu greutate în Uniune, cu relaţii impresionante la nivel poetic, diplomatic şi politic, începuse să ţină la Ioan Caplat ca la propriul său fiu pe care nu-l avusese. Această slăbiciune, explicabilă doar prin vârsta înaintată şi credinţa că toţi sacii i-au fost, hăăăt! încărcaţi şi răs-încărcaţi în căruţa vieţii, l-a determinat pe Mitea să-şi caute un discipol. Soarta a vrut ca, în acea perioadă kalașnicoviană de căutări calme şi metodice, poliţaiul din Mărunţeşti să fie detaşat la circulaţie, în urma unei gafe la serviciu. Mitea, posesor al unui carnet de conducere care număra, sprinţar, vreo 50 de primăveri, uitase până şi pe ce bandă trebuie să circule, ceea ce determinase trasul pe dreapta şi chiar o timidă tentativă de amendare a „infractorului” de la volan. Probabil că Mitea ar fi fost definitiv scutit de aventurile pe şosea şi de povara carnetului de conducere, dacă poliţaiul, om în floarea vârstei şi cu înclinaţii artistice, n-ar fi recunoscut în „infractor” pe unul dintre scriitorii neamului. I-a dat documentele înapoi, salutându-l reglementar, a plecat apoi genunchiul şi i s-a supus, iar Mitea, convins că şi-a găsit omul, l-a atins pe umeri cu sabia maminiană şi l-a declarat Cavaler al ordinului Tezeu, special creat pentru scărmănătorii de lână aurifer-poetică şi retorică.
Relaţia dintre cei doi a crescut frumos, bazată pe interese, gusturi şi preocupări comune: Ioan Caplat îl alimenta pe Mitea cu vinuri de Mărunţeşti, iar Mitea avea grijă să corecteze (şi uneori să rescrie, de la cap la coadă) toate producţiile lirice ale ucenicului său. La scurtă vreme, celălalt Ioan, Celmare, primarul, a intrat şi el în combinaţie, ceea ce pe Mitea nu l-a deranjat absolut deloc. O vorbă auzită şi stocată încă din tinereţe, care zicea că „un prost în plus nu mai contează”, îl ajuta întotdeauna să fie înţelegător şi uman cu cei nevoiaşi.
Datorită lui Mitea, relaţiile celor doi aspiranţi la nemurire literară s-au diversificat, iar comuna Mărunţeşti a început să fie locul preferat al lansatorilor de cărţi, al făuritorilor de reviste, al iubitorilor de vin şi de poezie. Lecturile publice se succedau în ritm ameţitor, astfel că, treptat, nivelul cultural crescând peste măsură, pe uliţele pietruite, la barul „Centaur Fun Club” şi în biserică, cele aproape două mii de suflete (potrivit ultimului recensământ) nu mai discutau decât subiecte literare şi nimeni nu mai era ascultat, dacă nu-şi începea vorba cu un vers, cel puţin, publicat în „România literară”, sau, şi mai bine, cu prima propoziţie din rubrica „Tichia de mărgăritar” a nemuritorului Alecsa.
Revenind însă la frumoasa zi de august de dinainte de sfârșitul personal al lumii, trebuie spus că autocarul plin de scriitori se deplasa pe autostradă cu o viteză care-i aducea şoferului semnalizări sonore de genul „Du-te, bă, pe uliţă, melcul dracului!” sau „Cin`ţi-a pus covrigu-n mână, tataie?”, ceea ce pe Filip, şoferul de la Uniune, îl seca la inimă. Dacă ar fi fost după el, ajungea de şapte ori la Mărunţeşti şi tot de-atâtea ori se şi întorcea la Bucureşti, unde-l aştepta iubita lui de peste vară, numai că slujba-i slujbă şi dorinţele scriitorilor – lege. I se ceruse să conducă la pas, pentru ca peisajele patriei să alunece pe îndelete pe retina scriitorilor şi să le pătrundă insidios în minte şi în suflet, unde, în urma unor sofisticate distilări, să se transforme în imnuri de slavă aduse naturii, partidelor politice şi lui Dumnezeu, exact în această ordine.
Autocarul intrase în Clarineşti – locul fiinţei, când Filip auzi în spatele său o şoaptă suavă:
– Uite ce e, drăguţă, trebuie să opreşti la casa aceea galbenă, uite-o colo, imediat după supermarketul sătesc.
– Nu-i în program, maestre, eu trebuie să vă las la Mărunţeşti, n-am liber la popasuri.
– Cum să n-ai liber? Cine nu-ţi dă voie să faci ce-ţi spunem noi?
Filip mârâi un „Mă-ta nu-mi dă voie”, mascat de o tuse menită să şteargă impresia artistică a mârâielii, şi răspunse cu un glas ce imita suavitatea maestrului:
– Sigur, dacă şi ceilalţi domni scriitori sunt de acord…
Maestrul se sculă cu mare greutate de pe banchetă (avea grave probleme cu articulaţiile, ceea ce-l făcea să păşească sacadat, compunându-şi mişcările din segmente ţepene, ca de minirobot industrial) şi apucă ferm microfonul într-o mână, pe cealaltă având grijă s-o sprijine de umărul şoferului:
– Aici, la Clarineşti, locul fiinţei/ în paşnic ritual se fierbe moartea/ şi spuma vinului dezbracă noaptea/ smulgându-i vălul pur al neştiinţei”…
– Bravo, maestre, faci ce faci şi tot la viol ajungi!
– Eşti nebun! Adică nu nebun, obsedat! Tu şi în Biblie ai fi în stare să găseşti perversiuni… fireşte, dacă ai pune capăt celor 20 de ani de când nu mai citeşti nimic…
– Maestre, interveni Filip enervat la culme, ce facem, că am trecut de casa galbenă şi de supermarket?
– Opreşte şi dă înapoi.
– Eu nu sunt de acord! Întâi ne abureşti cu poezele, pe urmă opreşti autocarul când vrei tu şi dai înapoi. Cine naiba te crezi? Manon Lescaut?
– Paulică, nu te supăra, hai să oprim, în casa galbenă a văzut George lumina zilei, ce dacă oprim, poate dă şi el ceva de băut…
– Dau, dau, se bucură maestrul George, ale cărui încheieturi, ştiind c-au să fie amorţite cu ţuică, fremătară scurt şi dureros.
Ceata de scriitori coborî fără să aştepte alte invitaţii. De fapt, nimeni nu lua în serios tachinările copilăreşti dintre cei doi, prieteni de altfel la cataramă. Acuzaţia lui George cum că Paul, în 20 de ani, nu a mai citit nimic, era falsă, dovadă stând maldărele de noi apariţii editoriale prezentate de faimosul critic literar în paginile revistei „Venus” (revista se numise iniţial „Steaua ciobanului”, adică Luceafărul, pentru cunoscători, dar numele îi fusese schimbat după moartea fondatorului şi preluarea ei de către un grup compact şi ferm de scriitori reformişti). În calitatea sa de critic literar al momentului, Paul aplica principiul maminian al frunzăririi, pentru că, dacă ar fi stat să citească, de pildă, toate producţiile lirice primite la redacţie într-un an, ar fi însemnat să nu mai facă altceva în toată viaţa lui. Şi, după cum prea bine se ştie, respectiva viaţă e scurtă şi trece repede, deci nu este cazul s-o risipim cu prostiile comise de analfabeţii cu pretenţie de autori. Paul moştenise, tot pe linie maminiană, un suveran dispreţ pentru ceea ce unii se încăpăţânau să numească literatură contemporană. Gusturile lui rămăseseră încremenite în proiectul junimist şi redactorul-şef al revistei „Venus” nu vibra, în secret, decât când recitea pagini din „Critice” de Maiorescu ori „Pastelurile” lui Vasile Alecsandri. Nimeni nu-i cunoştea aceste vicii ascunse, fiindcă dezvăluirea lor ar fi însemnat marginalizarea definitivă a celui pe care breasla scriitoricească îl considera drept unicul şi cel mai de ispravă succesor al lui Manon Lescaut.
Casa galbenă, umbrită de o boltă de viţă de vie, i-a primit frumos pe scriitorii neamului. Două rude mai îndepărtate de-ale lui George, soţ şi soţie, pensionari, dar încă în putere, nu numai că se ocupau de păstrarea locuinţei în stare bună, dar aveau şi grijă ca niciodată să nu lipsească din cămară o gustare, o ţuiculiţă şi un vinişor pentru desele şi inopinatele vizite ale maestrului şi ale prietenilor săi, scriitori de toate mamele şi calibrele, pe care-i uneau două trăsături comune: dragostea pentru beţii temeinice şi respectul pentru literatură.
– Auzi, maestre, de ce nu te muţi mata în raiul ăsta?
– Aici, la Clarineşti, locul fiinţei…
– Da, cunosc poemul, ţi l-am publicat de şapte ori în patru ani, mă rog, nu-i bai, cititorii sunt din ce în ce mai puţini şi au şi memorie slabă, dar vorba e: când ţi se pune o întrebare simplă şi directă…
– Ce simplă, ce directă? Copile, aici e vorba de linie ontologică, de filosofie existenţială, maestrul face foarte bine că-ţi dă peste nas cu versuri sublime, ca să te facă să gândeşti, nu de alta…
„Copilul” care avusese curajul să-i pună lui George o întrebare atât de simplă şi directă era, la drept vorbind, un bărbat de 60 de ani împliniţi de curând, chiar de Adormirea Maicii Domnului. Conducea cu aplomb o revistă obscură, „Profitul literar”, unde avea grijă să îngrămădească nume sonore ale momentului, alături de nulităţi pentru care a scrie era la fel de important ca a număra avioanele de pe cerul primitor al sud-estului de ţară. Nimeni nu înţelegea prin ce minune scriitori autentici, renumiţi pentru verticalitatea lor, acceptau prietenia unsuroasă a fostului profesor de limba română, dat afară din învăţământ în urma unui scandal de hărţuire sexuală a minorilor (îi plăceau şi fetiţele, şi băieţii, aspect pe care vârsta nu reuşise să-l corecteze). În vremuri normale, ca făuritor de monografii indigeste, în mare parte obţinute din copy-paste, n-ar fi avut ce căuta printre scriitori, mai ales că singurul lui roman, „Lăsaţi copiii să vină la mine”, era o penibilă harababură, impresionantă doar prin lipsa totală de pudoare şi de talent. Probabil că, dacă prietenii lui, scriitorii şi intelectualii de rasă, ar fi găsit răgazul să-i citească romanul sau măcar una dintre monografii, soarta lui Guriţă Peniţă ar fi fost cu totul alta: în loc să conducă o revistă şi să se bucure de o nemeritată primire în Uniune, fostul dascăl ar fi rămas, cu siguranţă, un banal agent PR în cadrul „Societăţii Enciclopedice Oenologice Bachus Internaţional” a lui I.M. Puşcă, primul şi ultimul angajator al lui Guriţă după zborul său din învăţământ.
Singurul duşman declarat al redactorului-şef la „Profitul literar” era Paul, pe care Guriţă reuşise să-l enerveze în două rânduri: prima oară, cu ocazia decernării premiilor anuale la Uniune, moment aşteptat cu sufletul la gură de toată breasla scriitoricească, şi nu neapărat pentru onoarea de a primi, înrăma şi fixa în holtşuruburi, pe peretele bucătăriei, o bucată de carton cu numele propriu aranjat pe mijloc, chiar deasupra semnăturii înflorate a lui Manon Lescaut, cât pentru suma (nu fabuloasă, ci substanţială) cu care comandamentul scriitorilor încă mai putea să-şi recompenseze geniile, talentele şi aspiranţii la aceste două categorii. La festivitatea care-l enervase pe Paul, maestru de ceremonii fusese Kalesten, unul dintre nenumăraţii reprezentanţi în teritoriu ai lui Manon Lescaut (acesta lipsea, având treburi importante de rezolvat la Paris, nu ca şef suprem al scriitorilor, ci în calitatea sa de ambasador UNESCO). Kalesten, cu spiritul întreprinzător pe care i-l cunoşteau toţi, suplimentase premiile cu câteva lucrări, donate de Uniunea Artiştilor Plastici, care urmau să înnobileze locuinţele premianţilor. Printr-un capriciu al soartei ori, poate, ca efect al sumedeniei de bidoane cu ottonel de Mărunţeşti cărate cu hărnicie în dreapta şi în stânga, Guriţă Peniţă se afla pe lista premianţilor, dar nu acest fapt îl scosese din sărite pe Paul (lui i se decernase premiul pentru longevitate critică), ci tupeul cu care fostul şi actualul hărţuitor de muze refuzase tabloul semnat de Viorel Mărginean şi-l convinsese pe Kalesten să-i dea unul semnat de Sabin Huluţă. Ori, pentru tabloul semnat de Sabin, Paul ar fi fost în stare să facă moarte de om şi chiar ar fi făcut, dacă nu l-ar fi oprit Victoria Mateescu, o blondă şi foarte serioasă poetă, femeia pe care o curta, fără succes, de ani de zile: „Dragul meu”, i-a şoptit ea, „cu proştii nu trebuie să te pui, că au creierul odihnit, ascultă-mă pe mine. Ce-ţi trebuie ţie capodopera unui fost lacheu comunist, ţie, legionar din tată-n fiu, ocrotitor al dreptei, visător la o ţară mândră ca soarele de pe cer? Ai destule tablouri de valoare acasă, aşa că treacă de la tine pierderea acestuia, mai ales că, dar să păstrezi discreţia, mi-a spus mie o persoană avizată că nici măcar nu-i originalul, ci o copie făcută de studenţii de la Institut”.
Convins că Victoria are dreptate, Paul nu s-a pus cu proştii şi l-a lăsat pe Guriţă Peniţă să plece fericit de la Uniune, cu tabloul în portbagaj şi cu credinţa că a pus mâna pe-o valoare autentică. Probabil că şi-ar fi şters definitiv din memorie incidentul, cu Peniţă cu tot, dacă pipăitorul de minori n-ar fi recidivat şi n-ar fi încălcat, hrăpăreţ, plin de ifose şi cu tupeu, alt teritoriu al criticului şi redactorului-şef la „Venus”.
A fost a doua oară când Paul a simţit cum se descătuşează în el strămoşeştile energii legionare. Dacă ar mai fi avut permis de port-armă pentru pistolul cumpărat de la Fane Mondialu, cu siguranţă că din bietul Guriţă n-ar mai fi rămas decât un bust de bronz în faţa Primăriei Mărunţeşti. Căci criticul nu glumea atunci când în joc erau sentimentele şi munca lui artistică. Cum a reuşit redactorul la „Profitul literar” să tropăie cu bocancii în teritoriul sacru al criticului de la „Venus”? Simplu: Paul avea obiceiul să cultive tinerele talente, le racola încă de pe băncile liceului ori ale facultăţii, le creştea şi le forma, pentru ca patria să aibă viitori critici literari, prozatori şi poeţi cu care să se poată mândri. Munca nu era uşoară, fiindcă tineretul, chiar şi cel supradotat artistic, prefera să-şi îngroape talantul prin discoteci, baruri şi la cafe-internet. Era nevoie de mult tact, de răbdare şi uneori de machiaverlâcuri, pentru ca pepiniera de la „Venus” să nu se pustiască. Paul reuşea de fiecare dată să convingă cinci-şase copii talentaţi că au un rost şi-o misiune pe acest pământ şi să-i ţină legaţi de carte. Cea mai bună achiziţie se dovedise a fi Anita Parados, inteligentă, frumoasă şi cu un suflu poetic năucitor. Paul se mândrea cu ea, o plimba pe la toate reuniunile scriitoriceşti, o îndemna să participe la festivalurile naţionale de poezie şi nu-şi mai încăpea în piele de bucurie când fata obţinea, de fiecare dată, peste tot, marele premiu. Toate ar fi fost bune şi frumoase, dacă la un festival organizat de „Profitul” lui Guriţă, mângâietorul de copii nu s-ar fi apropiat mult prea mult de Anita. Paul n-avea să înţeleagă niciodată cum o fată atât de deşteaptă şi de curată, ca protejata lui, acceptase avansurile unui individ libidinos, certat cu apa şi cu săpunul, pe care nu-l puteai asculta vorbind decât dacă aveai o umbrelă la îndemână.
Cum-necum, spre disperarea părinţilor legitimi şi a lui Paul, ca mentor consacrat, Anita trecuse de la cursul de zi al Facultăţii de Litere la cel seral, renunţase la scris şi trăise vreun an în concubinaj cu pedofilul literar. Soarta a avut pe urmă grijă s-o arunce în braţele unui scriitor argentinian cu nume sonor, ceea ce a implicat renunţarea la patrie, la numele de fată şi la colaborarea cu revistele literare româneşti. Paul nu mai ştia nimic de copila care ar fi putut deveni cea mai importantă poetă, fireşte, după Nina Cassian şi Ana Blandiana.
Guriţă Peniţă habar n-avea, în timp ce se plimba prin grădina lui George, gustând vinul din pahar, că privirile lui Paul îl măsoară cu scârbă şi dispreţ. Şi, chiar dacă ar fi avut (habar), nu i-ar fi păsat cine ştie cât, fiind mai mult decât convins că nimeni nu-i poate face niciun rău. Nu dădea nici doi lei pe ifosele unor critici frustraţi, în rândul cărora îl plasase de mult pe Paul. Ştia despre acesta până şi laptele pe care-l supsese cândva de la mamă-sa, şi chiar aştepta un prilej de a-şi bate joc de el, de a-l coborî de pe soclul de la înălţimea căruia Paul îşi imagina istoria literaturii contemporane ca pe o colecţie de texte agramate, impudice şi lipsite total de fantezie. Lui Guriţă i-ar fi plăcut ca redactorul-şef la „Venus” să se ia de el, să-i critice vreo monografie sau măcar romanul „Lăsaţi copiii să vină la mine”: ar fi avut justificarea de a face, în numele dreptului la replică, dezvăluiri senzaţionale privind gafele politice şi existenţiale comise de cel mai temut critic literar, pe parcursul întregii sale cariere. Paul, însă, circumspect (de fapt, mai mult leneş decât circumspect), nu-şi pierdea timpul cu cărţile proaste, pentru care avea un senzor special de detectare. Era mai simplu să le ignore, decât să intre în conflict cu toţi autorii tâmpiţi ai momentului. Din această cauză, Guriţă Peniţă putea să aştepte mult şi bine prilejul dezvăluirilor senzaţionale (învăţase, din experienţă proprie, că nu e bine să ataci tu primul, ci să-l laşi pe vrăjmaşul tău să-şi arate muşchii şi apoi să-l pocneşti).
Guriţă Peniţă nu părăsise grupul de scriitori adunaţi la umbra bolţii de vie chiar aşa, fiindcă ar fi murit după frumuseţile naturii. De fapt, lui natura nu-i spunea absolut nimic, chiar dacă era ţăran, cum se zice, din tată-n fiu. Nu-i plăceau umbra, culoarea verde şi insectele, iar literatura de inspiraţie păşunistă îl scotea din minţi. Prefera mediul citadin, betonul, sticla şi bulevardele cu lume încălţată, ceea ce-l determinase, după izgonirea din raiul didactic, să renunţe la Mărunţeşti pentru un trai boem în singura capitală a ţării.
Îi lăsase pe ceilalţi să bea, să mănânce şi să citească din creaţia proprie pentru că-i era rău. De câteva zile, avea vedenii: dacă zăbovea cu privirea, un minut măcar, într-un colţişor oarecare, ei bine, în colţişorul acela începea imediat să se contureze umbra unui cal sfrijit şi gălbui, din şaua căruia creştea umbra unui călăreţ cu sabie în mână. „Tâmpit nu sunt, cu psihicul am stat întotdeauna bine, cai n-am avut în viaţa mea, de unde şi până unde obsesia asta cabalină? Şi măcar de-ar fi un roib frumos, un armăsar de rasă, mă rog, ar fi acceptabil şi un cal de manej, dar să mă bântuiască mârţoaga asta, slabă că nici abatorul n-ar primi-o să facă salam din ea, ce dracu, aveam o părere mai bună despre obsesiile mele!”.
Poate că monologul interior al lui Guriţă ar fi continuat mult şi bine, dacă de undeva, de prin fasolea căţărată pe araci, ignorând umbra imensă, profilată acum pe cer, a calului gălbui, nu s-ar fi ivit o arătare cocârjată, cu un paner sub braţ.
– Da, mamă, cum nu? Îţi trimit şi ţie, da… Cum?… A, nu prin poştă, nu!… Ce?… Da, fată, cu Tache, pe microbuz…
Constatând uşurat că umbra calului dispăruse cu tot cu umbra ei de călăreţ, Guriţă se uită mai atent la cealaltă arătare, cea cu panerul sub braţ, care vorbea întruna. Părea o femeie în carne şi oase, cu şorţul negru prins la brâu şi pe cap cu o broboadă cenuşie care fixa, deasupra urechii, un telefon. „Grele vremuri, dom`le, ciudate şi anapoda, dacă şi hârca asta de-o sută de ani vorbeşte cu cine-o vorbi ea, pe mobil. Are haz baba, a rezolvat, cu broboada aia jegoasă, cumpărarea de sistem hand-free, ar trebui să breveteze invenţia”. Comentariul răutăcios al redactorului-şef la „Profitul literar” se justifica, psihologic, prin teama şi stângăcia lui în faţa aparaturii electronice de ultimă oră. Guriţă avea două mâini stângi atunci când era vorba de computere, de IPoduri, telefoane mobile şi alte invenţii de-ale diavolului, menite să-i facă pe oameni să semene cu extratereştrii. „Înainte, când vedeai pe câte unul în plină stradă, cum vorbeşte singur, ştiai precis că e dus cu pluta. Acum nu-ţi mai poţi da seama, din prima, care-i nebun şi care zbiară în mobil, trebuie să-i priveşti cu atenţie. De fapt, mai e cineva sănătos la cap în zilele noastre?”.
Cititorul nu trebuie să se teamă că personajul cu înclinaţii pedofile ar fi căzut, din anumite motive personale, în misticism. Nici vorbă, relaţia lui Guriţă cu Dumnezeu semăna perfect cu relaţia dintre el şi natură, în sensul că era bazată pe negaţie, scârbă şi frică. În mod dezarmant pentru un teolog care s-ar fi aplecat asupra problemelor acestui scriitor ratat, Guriţă Peniţă nu credea în Dumnezeu, dar se temea de El. Şi ce-i mai rău decât să te temi de ceva în care nu crezi? În biserică nu mai intrase din copilărie, nu se închina şi uitase până şi cuvintele rugăciunii „Tatăl nostru” (cel puţin aşa pretindea, când era provocat, de amicii de pahar, să-şi exprime opţiunea religioasă). Pe urmele marxiştilor, considera religia drept „opiul popoarelor” şi avea simpatii de stânga frumos valorificate cândva, în perioada dictaturii comuniste pe care, normal, o regreta, aşa cum o regretau toţi foştii activişti, precum şi responsabilii defunctelor „aprozare” şi „alimentare”.
Între timp, bătrâna cu panerul sub braţ terminase de vorbit şi se oprise în faţa lui Guriţă, privindu-l cu un început de mirare şi de interes:
– V-aţi rătăcit, domnu` scriitor?
– De unde ştii, mamaie, că sunt scriitor?
– Ei, na, parcă nu ştie tot satul că la Georgică nu vin decât scriitori şi încă de-ăia beţivi, maică, seacă beciul după ei, n-am văzut aşa ceva! De sfântul Gheorghe, mi-a spus mie Sevastiţa, nepoată-mea, au avut noroc cu părintele Grigore, că i-a luat la el, altfel nu ştiu ce scandal mai ieşea, că se terminaseră şi ţuica, şi vinul, şi toţi strigau după băutură, că de mâncare şi de femei beţivului nici că-i pasă, ascultă-mă pe mine.
– Cum să nu-i pese? Ce, beţivul nu-i om?
– Dacă mata aşa crezi, n-ai decât, dar ia să deschizi Proteveul la cinci după-masa, să vezi acolo ce animale scoate băutura din om, ducă-se pe pustii, numai violuri, tâlhării, frate pe frate şi tată pe fiu omorându-se, de zici că vine sfârşitul lumii. Sodoma şi Gomora, aşa ar trebui să scrie în gări, nu Bucureşti, sau Braşov, sau Ploieşti…
„Mi-am găsit beleaua cu baba asta, ia să vezi ce predici învăţate de la Grigore ăla al ei o să-mi trântească, să-mi strice de tot ziua”, îşi zise Guriţă, care nu avea cine ştie ce respect nici pentru femei, nici pentru vârsta înaintată. Bătrâna continua să-i povestească despre nenorocirile pe care le vedea ea la televizor şi să-l privească de parcă ar fi interesat-o reacţia lui la cele povestite, ceea ce pe Guriţă îl enerva, mai ales că, nerăbdător din fire, dacă stătea cinci minute într-un loc care nu-i convenea, simţea cum îl trec toate apele, iar tensiunea îi făcea urechile să-i ardă şi să-i vâjâie; „e semn clar că ar trebui să mă consulte un medic şi n-ar fi exclus chiar să mă duc la unul, dar nu acum, să treacă, naibii, vara asta şi să vină toamna, ca să am ce-i pune în traistă şnapanului de la spital”.
– Usturoiul e foarte bun la tensiune, iei doi căţei pe zi, mărunţiţi într-o lingură de miere, timp de două săptămâni, şi ai scăpat, o auzi Guriţă ca de la mare depărtare pe bătrâna care, părând că-i ghiceşte gândurile, schimbase brusc vorba.
În loc s-o repeadă cum le repezea el de obicei pe muierile care le ştiu pe toate, Guriţă se trezi întrebând:
– Mamaie, ce-i când visezi cai?
– Depinde, domnu` scriitor. Dacă ai visat cum cazi de pe unul, să ştii că ai să iei nevastă urâtă.
– Adică îţi închipui că eu mă mai însor, la vârsta mea?
– De ce nu? Eşti tânăr, frumos şi prieten cu Georgică, la care au tras toată viaţa muierile, ca muştele, de ziceai că-i uns cu miere. Ce-i drept, au tras numai de-alea una şi una, frumoase rău, da lasă, că şi femeia urâtă are farmecele ei. Când eram eu tânără…
– Mamaie, am visat altceva: un cal slab şi galben.
– Calul slab de-l vei visa, nume rău tu vei avea, o belea, o-ntâmpinare, un necaz dintr-ăla mare.
– Gata, bun, am înţeles, lasă poeziile, că mă doare capul.
– Stai, că n-am terminat. Dacă e cal galben, atunci ai să vezi un înger.
– Vezi să nu, se porni pe râs Guriţă, care, în sfârşit, înţelesese că baba îşi bate joc de el.
– Da calul acela sărea, trăgea la ham, îl cumpărai, îl vindeai, ce făceai cu el?
– Mamaie, îl duceam la abator, să facă ăia salam din el.
– Nu glumi, maică, un cal e lucru sfânt, o avere. Calu-i ca omul, numai că nu vorbeşte. Pe vremea mea…
Din spatele lui Guriţă se auzi o voce baritonală, catifelată, care-o reduse la tăcere pe bătrâna cu panerul sub braţ:
– „Putrezeşte calul răsturnat în câmp/ lacrima care n-o plâng,/ putrezeşte peste cer/ ziua cea de ieri/ şi decade peste noi/ al luminii trist noroi/ şi te duci tu, trupule/ odată cu trupele/ ale viermilor/ şi-ale iernilor/ ale florii de zăpadă/ care nu mai vrea să cadă”.
– Ptiu, cruce de aur, ce-i asta, mamă, că m-ai şi speriat?
Recitatorul de ocazie îi zâmbi cuceritor bătrânei:
– Hai, că doar mă ştii, nu m-ai dus de sfântul Gheorghe acasă la matale, că părintele Grigore nu mai avea loc să ne culce pe toţi?
– Sigur că te ştiu, dar eu am întrebat ce pustia bălmăjeai din gură, când te-ai băgat în vorba noastră.
– Era o poezie, mamaie, de Nichita Stănescu, un poet extraordinar, n-ai auzit matale de el.
– Ba am auzit. Mare beţiv şi ăla, l-au omorât de ciroză, că tramvaiul nu mai era la modă şi mai sărea şi-n ochi… după ce l-au probat pe Labiş. Ce, crezi că noi, dacă trăim la ţară, suntem musai analfabeţi? Eu am fost şi profesoară de română într-o vreme, după ce ne-au băgat la colectivă şi ne-au luat toată fărâma de pământ. Ce mi-am zis, dacă tot e să lucrez la stat, mai bine cu un catalog sub braţ, decât cu sapa în mână pentru folosul întregului popor, cum ziceau comuniştii.
Pe Guriţă îl plictiseau la culme criticile aduse vechiului regim, aşa că, încercând să pară politicos (nu din cauza babei, ci din teama de Valentin, poet şi critic cu mare priză la public, redactor la singurul canal cultural de televiziune din Miceu, renumit pentru limba ascuţită şi pentru fanatismul cu care îl apăra pe Nichita Stănescu), se strădui să-şi amintească măcar primul vers din „Putrezirea calului”:
– Foarte frumos spus, „Putrezeşte calul răsturnat în câmp”…
– De ce te minunezi atâta, domnu` scriitor, când auzi de-un cal putrezind în câmp? Ce mare scofală? În timpul foametei să fi văzut cum mureau caii…
– Ei, lasă, aici e vorba despre altceva, mamaie, calul este un simbol al fraţilor gemelari, cum a fost perechea mitică Ghilgameş-Enkidu, de exemplu, moartea unuia o cheamă îndată pe a celuilalt. Imaginea este cutremurătoare şi, dacă zici c-ai lucrat cândva în învăţământ, înseamnă că poţi înţelege semantica acestui vers.
Baba îşi culese o scamă imaginară de pe mâneca flanelei şi, cu un curaj care-l înfioră pe Guriţă, se uită fix în ochii lui Valentin:
– Eu pot înţelege multe, maică. Poetul e una cu calul şi moare cu el, să fie hrană viermilor celor neadormiţi, că din ţărână suntem făcuţi şi în ţărână ne vom întoarce… Stai, nu te încrunta, că mai am ceva de zis: cum adică „lacrima care n-o plâng”? Nu cumva „lacrima pe care n-o plâng”? Eu, pentru aşa ceva, îi pocneam pe şcolari de le dădea borşul pe nas. Şi ce-i aia „trupele ale viermilor”?
– Poetul are toată libertatea asupra vocabularului său poetic. El poate inventa cuvinte…
– Păi ce cuvânt a inventat aici, că trupele e luat din armată, adică viermii sunt mulţi şi se hrănesc ordonat, ca soldaţii, treaba lor, dar versul dă prost la gramatică, „odată cu trupele/ ale viermilor”, ce fel de genitiv mai e şi ăsta?
– Poetul nu e obligat să ţină seama de cazurile substantivului…
– Atunci să scrie pentru el, să nu mă oblige pe mine să-l citesc…
Guriţă Peniţă ştia că e treaz, dar simţea că e ceva în neregulă, că urechea îl minte şi ochiul îl înşală. Privi exasperat în zare şi, constatând că mârţoaga cea galbenă, cu umbra călăreţului în şa, se înalţă, slabă şi hidoasă, pe jumătate de cer, închise ochii, ameţit, şi nu mai ştiu de sine o bună bucată de vreme.

Să-l lăsăm pe bietul pipăitor de minori să fie adus în simţiri de Valentin şi de bătrâna cu panerul, iar noi să vedem ce mai făceau ceilalţi scriitori, deoarece, ca să fim sinceri cu tine, iubite cetitorule, redactorul-şef la „Profitul literar” nu este personajul principal în cartea aceasta, pe care binevoieşti s-o ţii în mână.
Ceilalţi scriitori, habar n-având de vedeniile şi de leşinul lui Guriţă (căruia nu-i ducea nimeni dorul), erau împrăştiaţi prin curtea largă şi ferită de soare, sub bolta cea de viţă de vie. Se ajunsese pe la al şaptelea pahar, ceea ce însemna că limbile se dezlegaseră binişor, animozităţile dispăruseră şi toată lumea iubea pe toată lumea; armonia era sfârtecată, din când în când, de un claxon (Filip îşi pierduse de tot răbdarea şi cu greu se abţinea să nu coboare din microbuz, ca să-i adune cu forţa pe domnii autori, care uitaseră că nimeni nu-i obligat să le suporte beţia, mofturile şi întârzierea).
– Aci, la Clarineşti…
– Locul fiinţei! – răcniră în cor amicii de pahar şi poezie ai maestrului Georgică.
– Da, locul fiinţei… veniţi să vă pup, sunteţi minunaţi, dacă ar fi toţi ca voi, luam până acum premiul Nobel.
– Nu ne trebuie Nobelul! – mugi Horia, un poet voinic, ras complet în cap şi cu nişte tatuaje fioroase pe braţe (unii spuneau că sunt amintiri din perioada când îşi câştiga cinstit pâinea, lucrând ca bodiguard la o firmă). Să şi-l bage unde vor, că tot îl dau după criterii politice.
– Drăguţă, susură Sandi Asandei, cel mai longeviv istoric literar care, manifestând oarece grijă faţă de ţinuta sa artistică, nu trecuse bariera celui de-al doilea pahar de vin şi era, prin urmare, cel mai treaz dintre scriitori, drăguţă, noi vorbim despre premiul Nobel pentru literatură.
– Şi eu despre ce vorbeam, despre hibridarea ţestoaselor cu luptători ninja?
– Că veni vorba: ce carieră a putut să aibă şi broasca ţestoasă… literar vorbind.
– Mai ţineţi minte poezia aia scrisă de Gigi, dulcea noastră muză dolofană?
– Se poate? Un poem delicios, zice: „Tot mai des mă întreb dacă-i bine/ Să mă ascund ca şi ieri toată-n mine/ Să îmi pun carapacea la loc/ Şi o broască ţestoasă să joc// Cu Ahile ce-aleargă mereu/ Să mă-ntrec nu îmi pare că-i greu/ Sunt actor tot mereu figurant/ Pe o scenă urlând delirant?// Teatrul zilnic te îndeamnă să fii/ Un ascuns prin butoaie pustii/ Şi să ieşi, Diogene modern,/ Cu lumina străpunsă prin stern/ Tot mai des simt că sala e goală/ Tot ce spun lumea parcă-o răscoală/ Şi din calea mea toţi au plecat/ E bufonul la rege, dă mat”.
– Ce panaramă! Îţi strici cultura cu toate prostiile, mon cher.
– De ce-i panaramă?
– Amice, înţeleg să-ţi placă fata, o ştiu şi eu, o bunăciune, s-o iei acasă de crescut… dar să-i înveţi poezelele idioate pe de rost, e cam mult.
– Poezia e foarte bună. Are şi substrat filosofic.
– Are pe dracu, e o făcătură leşinată, stângace şi naivă, în care Zenon din Elea e confundat cu Diogene, iar discursul seamănă cu un text de muzică uşoară… era o fătucă, a murit, săraca, într-un accident, mai ţii minte? Cânta ceva despre un actor grăbit şi alte chestii potrivite cu gustul şi cultura coafezelor şi a piţipoancelor de cafenea.
– Nu trebuie să fim răi cu tânăra generaţie. Face şi ea ce poate.
– Sigur. Îl confundă pe Zenon cu Diogene.
– Bun, am înţeles, paradoxurile lui Zenon sunt preocuparea ta de-o viaţă…
– Şi de-o moarte…
– Domnu` Sandi, cum e paradoxul ăla cu ţestoasa ninja, dom`le, că nimeni n-a reuşit să mă lămurească până acum?
– Chestia cu ninja uit-o, că te faci de râs. E o găselniţă comercială de doi lei, bună pentru copiii sub şapte ani. Japonezii sunt vinovaţi de afrontul adus lui Zenon, ei copiază şi deformează miturile europene şi americane, în numele răzbunării pentru Hiroşima.
– Exagerezi, mon cher.
– Recunosc.
– Şi cum rămâne cu Zenon?
– A, da. Păi, ca să pornim de la naraţiunea propriu-zisă, se spune că Ahile cel iute de picior a fost provocat la întrecere de către broasca ţestoasă – animal care, alături de bufniţă şi şarpe, simboliza înţelepciunea. Ahile era convins că va câştiga fără probleme, fără să-i pese de „neînsemnata” condiţie a întrecerii, care-i cerea să-i acorde concurentei defavorizate un mic avans, lăsat la libera lui apreciere. „Poţi să te aşezi şi la un pas de-al meu de ţintă şi tot te ajung şi te întrec”, ar fi râs Ahile. „De întrecut, e sigur că ai să mă întreci” – îi răspunse broasca – „numai că nu vei putea niciodată să mă ajungi! Aşa că poţi considera că am câştigat prinsoarea, fără nicio alergare”. După aceea, în faţa arbitrilor chemaţi să decidă câştigătorul, broasca ţestoasă a desfăşurat următoarea demonstraţie: „Este adevărat că, pentru a mă ajunge, Ahile trebuie să străbată mai întâi jumătate din distanţă până la mine? Este! Dar, la fel, pentru a străbate această jumătate de drum, va trebui să străbată jumătatea jumătăţii drumului. Şi oricât vom înainta cu această judecată, totdeauna va rămâne de parcurs o jumătate a unei jumătăţi, pe care Ahile încă nu a străbătut-o, aşa că nu mă va putea ajunge niciodată”. Şi uite-aşa a câştigat broasca ţestoasă în faţa lui Ahile. Ai înţeles?
– Sincer? Nu.
– Perfect. În asta şi constă frumuseţea paradoxului lui Zenon.
– Ce frumuseţe? O banală limită de serie matematică, adică limita când n tinde la infinit din suma după k de la 1 la n din 1 pe 2 la puterea k este 1 sau limita când n tinde la infinit din suma după k de la 1 la n din 1 pe 12 la puterea k este 1/11.
– Felix, te rog să stai în banca ta, nu tropăi cu matematica prin Zenon, că mă supăr.
– Lăsaţi, maestre, bine a făcut că a intervenit, abia am înţeles şi eu cum e cu paradoxul ăsta, care mi-a stricat somnul în liceu.
– Vrei să spui că ai înţeles chestiile alea cu limite şi cu n la puterea infinit?
– Sigur că le-am înţeles.
– Atunci dispari din faţa mea! Nu eşti poet!
– Dar Ion Barbu? – mai îndrăzni, timid, inamicul lui Zenon.
– Luaţi-l de aici, că-l omor! – se înfurie Sandi Asandei, ale cărui gusturi în materie de literatură modernă se opreau la Ion Pillat, Lucian Blaga şi Radu Gyr.
Felix, un critic literar tânăr, foarte apreciat pentru eseurile din care nu reieşea niciodată dacă opera supusă atenţiei sale este bună sau rea, intrase în discuţia despre Zenon pentru că nu-l putea suferi pe Sandi Asandei. Îl socotea ramolit şi ipohondru, mediocru ca informaţie şi talent, plus că, cercetând, la un moment dat, publicaţiile din vremea comunismului, găsise nenumărate ode, imnuri şi tablete în care se preamăreau epoca de aur şi viteazul ei cârmaci şi care erau semnate de acelaşi Sandi Asandei. Prea tânăr pentru a simţi nevoia revanşei în faţa foştilor membrilor ai fostului partid comunist, Felix era enervat, de fapt, de ipocrizia acestora şi de tupeul cu care îşi demonstrau o disidenţă imaginară, într-o vreme când preocupările scriitorilor ar fi trebuit îndreptate spre probleme pur estetice. Dacă nu lua atitudine în mod public şi direct împotriva acestei ipocrizii, faptul se datora unei lecţii de viaţă primite cu puţini ani în urmă, când, la terminarea Facultăţii de Litere, se angajase ca profesor de română la un colegiu din Miceu. Pe atunci, Felix, cu entuziasmul celor 23 de ani abia împliniţi, credea că mentalitatea culturală a populaţiei poate fi schimbată şi că rolul şcolii este de a se ocupa exact de această problemă. Era convins că un cap bine umplut nu serveşte la nimic, mult mai important fiind capul bine format. Chiar încercase crearea unui curent de opinie pedagogică favorabil ideilor sale umaniste, numai că se izbise, pe de o parte, de indolenţa colegilor care ar fi trebuit să-l sprijine, iar, pe de altă parte, de lipsa de motivaţie a elevilor, de nepăsarea părinţilor şi, nu în ultimul rând, de mârlănia unui director (profesor şi el, dar de filosofie), pus în funcţie pe criterii politice.
La un consiliu profesoral, plictisit de prostiile pe care le auzea, Felix redactase un fel de proces verbal amuzant (credea el!), pe care-l redăm integral, pentru ca cititorul să ştie cu cine are de-a face:
„Proces Verbal
Încheiat azi, de către Paris, cu privire la ocuparea slujbei de şef al timpului nostru

Modalitatea de ocupare: prin concurs
Descrierea probei: parcurgerea unei distanțe finite de către candidați într-un timp cât mai scurt
Candidatul 1:
Nume: Ahile
Părinți: mama, zeița Thetys (iubită, în taină, de Zeus și Poseidon); tatăl, Peleus, regele mirmidonilor
Prima copilărie este marcată de evenimente traumatizante pentru oricine (scufundări în Styx, ungeri cu ambrozie şi pârliri), deşi mama susţine că scopul lor era, chipurile, nemurirea. Cert este că în urma lor Ahile s-a ales cu un punct slab, care i-a marcat toată traiectoria vieţii.
Deşi părinţii au posibilităţi de creştere şi educare, preferă să-şi bată alţii capul: întâi e crescut de centaurul Chiron în munţi, apoi e trimis la curtea lui Licomede, unde stă ascuns, deghizat în haine femeieşti, printre fiicele lui. Cu una din ele are, foarte tânăr fiind, un copil.
Experienţă: numeroase lupte, finalizate cu uciderea rivalului.
Adversarii decimați au fost:
– Cicnos din Colones
– Trolius (primii doi de origine supranaturală)
– diverşi muritori, aflaţi în ranguri înalte: Hector, Memnon (care era fiu de zeiţă), Penthesilea, prinţesa amazoanelor
-simpli soldaţi, pe Thersites, printre alţii… zeci? sute? (aici informaţiile care le avem sunt incerte)
Hobby-uri: manevrarea scutului şi arcului cu săgeţi, pe care le-a primit în dar de la unchiul său sus pus, Hephaistos
Abilităţi şi competenţe: bun alergător, „cel iute de picior”
Puncte tari: nemurirea
Puncte slabe: călcâiul
Cei care l-au recomandat pe Ahile spun că:
– are un copil din flori
– și-a iubit sclava
– a avut o relaţie de prietenie dubioasă cu Patrocle şi Antilochus
-s-a îndrăgostit de o femeie pe care tocmai o omorâse
Candidatul 2
Nume: broasca țestoasă
Origine controversată (probabil agent dublu sau triplu). Unii spun că ar fi:
-zeiţa egipteană Heket, a naşterii
– nordul și iarna la chinezi
– baza lumii, la indieni
– la bengalezi, zeu creator al lumii din pământ
Oricum, se vede că are multe legături cu Orientul.
Mama: necunoscută
Tatăl: probabil de origine supranaturală
Experienţă: în orice ţine de naştere şi creaţie
Hobby-uri: căratul propriei case în spinare
Abilităţi şi competenţe: se pricepe la împărţitul timpului altora, astfel încât aceştia să nu mai ajungă niciodată la ei acasă
Puncte tari: longevitatea
Puncte slabe: tendință către sedentarism
Descrierea concursului:
Broasca s-a prezentat prima la concurs şi a început să fie atentă în stânga şi în dreapta, pentru a nu aluneca de pe firava linie unde fiecare punct este important. La scurt timp după, Ahile a intrat în cursă. S-a mişcat repede şi a avut continuitate, dar nu a adunat suficiente puncte.
Mai mult, a adus cu el şi un punct slab.
Rezultatul concursului: Ahile, deşi avea potenţial, nu a reuşit să ajungă înaintea Ţestoasei la linia de sosire.
Ahile a pierdut concursul. Postul s-a oferit broaștei țestoase pe o perioadă nedeterminată”.

Dacă Felix s-ar fi mulţumit să scrie şi să citească numai el procesul verbal, probabil că ar fi rămas în continuare un profesor anonim dintr-un colegiu nebăgat în seamă. Dar tânărul a făcut să circule fiţuica şi ea a circulat, şi-a circulat, şi-a circulat, până ce a ajuns sub ochii directorului. În mod normal, n-ar fi trebuit să se întâmple mare lucru, o glumă, chiar proastă, trebuie tratată cu înţelepciune, numai că directorul, în ciuda pregătirii sale filosofice, se situa într-un sistem axiologic lipsit de flexibilitate. A considerat că procesul verbal este un atac perfid la persoană, s-a identificat cu Ţestoasa (mai ales la „hobby-uri”, unde scria: „se pricepe la împărţitul timpului altora, astfel încât aceştia să nu mai ajungă niciodată la ei acasă”) şi, fără să-l cheme la sine pe Felix, ca să-i bată obrazul într-o discuţie ca de la bărbat la bărbat, a ales calea mai puţin elegantă, dar eficientă, a lovirii pe la spate. L-a lucrat aşa de ingenios pe autorul de procese verbale, încât l-a lăsat fără catedră, făcându-i, fără s-o ştie, cel mai mare bine. Fiindcă Felix, expulzat din învăţământ, a fost angajat de un celebru hebdomadar satiric, unde a fost mai apoi descoperit de Paul şi adus ca redactor la „Venus”. În scurtă vreme, cu lecţia prudenţei învăţată, tânărul a intrat în graţiile tuturor scriitorilor amatori de aşa-zise „cronici de întâmpinare”, bune de pus la dosarul personal.

– Ce faci tinere, visezi?
– Nu, maestre, mă gândeam că e cam târziu, trebuia să ajungem până acum la Mărunţeşti.
– Corect. Tocmai am primit un telefon de la primar, cică ne aşteaptă cu masa pusă, s-a pregătit omul, că-i gospodar, ce-i al lui, e-al lui.
– Şi ca poet promite, nu?
Mitea Kalaşnikov îl iubea pe Felix şi-i plăcea să vorbească pe şleau cu el :
– Ei, pe dracu, promite! E un bou desăvârşit, dar mie mi-e drag, pentru că scrie versuri atât de caraghioase, încât te fac să râzi fără să vrei. Iar râsul este foarte bun pentru sănătate, cine râde trăieşte mult. Vreau să ating suta de ani, ca mătuşa Sevastiţei. Ai cunoscut-o?
– N-am avut plăcerea.
– E o babă care se fâţâie pe aici cu un paner sub braţ şi vorbeşte întruna pe mobil. Îl bagă sub basma, deasupra urechii, merită s-o întâlneşti şi, mai ales, s-o asculţi. Să vezi ce dă din ea, te cruceşti. A fost şi profesoară de română în tinereţea ei, Dumnezeule, ce de poezii ştie şi ce frumos le recită!… Mă rog, altădată, acum trebuie să-i adunăm pe maeştri şi plecarea, că-i târziu.
Într-un fel oarecare, Mitea a reuşit să-i adune pe maeştri în autocar, ceea ce ar fi trebuit să-i aducă din partea lui Filip măcar un „mulţumesc” formal; şoferul, însă, era atât de cătrănit pentru întârziere, încât nu numai că nu i-a dat niciun semn de recunoştinţă, ci, mârâind continuu, a băgat în casetofonul de la bord o manea leşinată, cu gând să-i enerveze pe „beţivii nenorociţi, cică-s scriitori, dar arată ca porcii scoşi din mocirlă, ptiu!”. Domnii scriitori, prinşi în tot felul de discuţii cu substrat filosofic şi retoric, se regrupaseră pe afinităţi şi, absorbiţi în sferele pure ale gândirii poetice, nici n-au băgat în seamă fondul sonor, aşa cum nu băgaseră în seamă nici cele câteva muşte care-i însoţeau în călătorie, şi care pluteau, relaxate, pe lângă bărbile frumos rotunjite ale maeştrilor.
Guriţă Peniţă, aşezat conform afinităţilor elective pomenite mai sus lângă prozatorul şi publicistul Cornelius Prigoriţă, îşi revenise suficient de mult, încât să mimeze interesul pentru ceea ce-i argumenta acesta. Cornelius, în tinereţea lui, provocase mare scandal cu două romane, „Viol în pădure” şi „Sex în piramidă”. Când se potolise acest scandal, urmaseră vreo doi-trei ani de jurnalism feroce, ca, după aceea, fiul risipitor al Miceului să cadă într-o criză mistică din care nu mai reuşea să iasă (într-o vreme, intenţionând să se călugărească, se aşezase în post şi rugăciune la mănăstirea „Molanul”, dar cuvioşii nu-l răbdaseră prea mult între ei, fiindcă fanatismul este periculos într-o comunitate mică şi iubitoare de tihnă).
– Păcatele lumii nu pot fi şterse decât prin foc şi sabie, numai prin moartea păcătoşilor rămâne pământul curat, luminat, spre slava Celui de sus, Mântuitorul nostru. Vremea se apropie, cele rele s-au înmulţit, ca şi semnele vestitoare ale sfârşitului celui din veac. Căci, zice Sfântul Ioan, citez, în capitolul 13, versetul 2: „Şi fiara pe care am văzut-o era asemenea leopardului, picioarele ei erau ca ale ursului, iar gura ei ca o gură de leu. Şi balaurul i-a dat ei puterea lui şi scaunul lui şi stăpânire mare”…
„Îmi vine să-l omor, de poponar nenorocit ce e! A învăţat pe de rost toate cărţoaiele sfinte, ca să mi le toarne mie acum în cerebel. Să-l ia naiba de dobitoc, mai bine mă aşezam lângă majoreta aia cu buricul gol, protejata lui Paul”. Guriţă Peniţă fierbea în sinea lui, dar Cornelius, furat de versetele Apocalipsei, le recita cu ochii închişi, fără să ştie câţi nervi îi provoacă amicului său:
– „Şi i se vor închina ei toţi cei ce locuiesc pe pământ, ale căror nume nu sunt scrise de la întemeierea lumii în cartea vieţii Mielului celui înjunghiat”.
– Deci pentru noi, ăştia netrecuţi în catastif, slabă şansă de mântuire, ai? Numai aleşii, ei şi numai ei? Păi se poate? – comentă Paul, ateu convins, dar nu aşteptă răspuns, ci, ţinându-se de scaune (Filip conducea ca un nebun, dornic să iasă mai repede din hârtoapele comunale), se îndreptă spre Lili, noua lui protejată, o poetă delicioasă de 17 ani, numai bună de format ca mare scriitoare a neamului.
Cornelius, însă, era mult prea cufundat în recitare, ca să mai ia în seamă ceea ce se auzea de jur împrejurul lui:
– Şi ea îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte. Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei sau numărul numelui fiarei. Aici este înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei, căci este număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase”.
„Aici parcă a brodit-o, aş zice că am auzit ceva cu 666 ăsta”, îşi zise Guriţă, ceva mai calm. Îşi aminti că discutase nu de mult, pe această temă, cu Nicolae Dalmaţian, un prozator de altminteri serios, pe care-l strica numai încrederea în teoriile conspiraţioniste.
– Nicolae, mai ai la tine articolul cu semnul fiarei?
În ciuda gălăgiei din microbuz, prozatorul îl auzi (avea auzul fin), aşa că, puţin surprins de interesul brusc al lui Guriţă, cotrobăi câteva minute prin servieta burduşită cu tot felul de foiţe cu adnotări, tăieturi din ziare, fotografii-document şi alte mărunţişuri adunate cu gând că-i vor folosi vreodată la ceva.
Redăm, în scopul documentării iubitului cititor, articolul semnat de un oarecare Paisie Dumbrăveanu (probabil un pseudonim menit să-l apere pe autor de conspiraţionişti):

Semnul fiarei

Implementarea „semnului fiarei” în viaţa de zi cu zi a oamenilor face parte dintr-un plan diabolic al sectei satanice planetare, francmasoneria.
„Semnul fiarei”, 666, este un simbol teribil, folosit de francmasonerie şi instituţiile aservite acesteia. Este în mod excesiv utilizat de toate organizaţiile masonice de talie mondială. Barele de cod pentru preţurile produselor, stemele şi bancnotele multor state, telecomunicaţiile, siglele unor companii transnaţionale poartă semnul fiarei (666) sub diferite forme. Unii autori afirmă că numărul 666 corespunde ocult celebrului www din adresele de internet şi că acelaşi număr malefic va fi imprimat oamenilor în cipurile pentru monitorizarea amănunţită cu privire la informaţii personale, sănătate, comportament.
Implementarea acestei cifre satanice în viaţa de zi cu zi a oamenilor face parte, fără îndoială, dintr-un plan diabolic bine pus la punct de această sectă satanică planetară, care este francmasoneria şi care are ca scop ultim crearea unui guvern fascist planetar şi subjugarea populaţiei întregii planete.
Există în Biblie o profeţie – Apocalipsa lui Ioan – care pomeneşte despre un mare guvern mondial. O caracteristică fundamentală a acestei guvernări va fi un sistem economic în care fiecare om va avea asociat un număr. Fără acest număr, nimeni nu va putea cumpăra sau vinde. Pentru a obţine acest număr, oamenii vor trebui să jure credinţă şi loialitate faţă de acest guvern mondial şi faţă de religia mondială stabilită atunci. Biblia spune că persoana care va primi acest număr nu va mai putea fi salvată.

În SUA există şi alte companii care folosesc numele lui Lucifer, cum este, spre exemplu, Lucifer Lighting Co. Să fim serioşi! Ce proprietar de companie în toate minţile ar da companiei sale producătoare de becuri numele „Lucifer”? Peste tot în lume, logo-urile diverselor companii par să ne transmită mesaje. Sunt oare formele acestor logo-uri doar nişte coincidenţe? Trebuie să admitem faptul că simbolurile asociate diverselor companii au semnificaţiile lor. Iată că Satana, „stăpânul temporar al acestei lumi” (II Corinteni 4:4), împreună cu „agenţii” săi, este foarte ocupat în aceste vremuri să condiţioneze minţile oamenilor şi să le programeze simţurile cu tot felul de efecte vizuale şi sonore magice, captivante, fascinante, halucinante, pentru a le distrage atenţia de la ceea ce se petrece cu adevărat în lume.
Prezentat şi perceput ca fiind foarte la modă, numărul fiarei a căpătat o popularitate extraordinară, mai ales în rândul tinerilor. Vremurile în care oamenii preferau imaginile cu îngeri sau cu zâne, imaginile care evocă sentimente frumoase, înălţătoare, care te fac să simţi o stare de bine, de fericire sunt de mult apuse. Locul acestora a fost luat de aceste vremuri în care demonii sunt la rang de cinste, iar îngerii sunt consideraţi demodaţi, fiind chiar ridiculizaţi. Ceea ce vedem în lume în aceste timpuri sunt, de fapt, semnele slăbiciunii noastre spirituale, îndepărtarea noastră de Dumnezeu, îndepărtarea de ceea ce este frumos şi sublim în fiinţa noastră şi în universul în care trăim.
Răspunsul majorităţii societăţii noastre la toate acestea este încă, din nefericire, aproape inexistent. Lipsa de reacţie a maselor de oameni vizavi de această situaţie realmente dezastruoasă, decadentă, în care a ajuns la ora actuală omenirea, încurajează şi chiar ajută extraordinar de mult implementarea continuă a planurilor criminale ale francmasoneriei mondiale pe întreaga planetă. Nepăsarea şi lipsa noastră de reacţie la ceea ce se petrece în jurul nostru ne va costa, în cele din urmă, libertatea, sub toate aspectele ei!

Guriţă a descifrat cu destulă greutate ultima parte a articolului, şi aceasta nu pentru că ar fi avut probleme cu cititul. Afară se întunecase brusc, în miezul zilei, norii acoperiseră cerul, iar Filip, speriat probabil de furtuna care se apropia, gonea pe autostradă cu mult peste limita de viteză admisă şi cu speranţa că, cine ştie, poate că nu-l va surprinde vijelia în plin câmp.
După întuneric s-a pornit vântul, unul de tip gunoier, încăpăţânat să strângă toate peturile, pungile de plastic şi ambalajele de chipsuri, alune şi covrigei, pentru a le face vârtej în mijlocul autostrăzii şi pe lângă geamurile autocarului, devenite ţinta lor mişcătoare. Pe urmă au început fulgerele şi tunetele, urmate de o ploaie torenţială, cum toţi jurau că n-au mai văzut niciodată. Fireşte că mulţi scriitori trecuţi de vârsta a doua văzuseră furtuni şi mai şi în viaţa lor, dar o hiperbolă-două nu strică niciodată în caz de vreme rea.
Dacă Filip s-a descurcat el cumva cu vântul, fulgerele, tunetele şi pânzele de apă căzute de sus, în momentul când bulgări de gheaţă „cât oul de porumbel” „s-au prins în horă” (cităm din comentariile pasagerilor) pe parbrizul autocarului, şoferul a trebuit să abandoneze lupta cu „elementele dezlănţuite ale naturii”. N-a mai văzut nimic în faţa ochilor, a pierdut controlul volanului şi, ieşind de pe carosabil, s-a înfipt cu tot cu maşină într-un stâlp de beton de pe marginea şoselei.
Guriţă Peniţă, înainte să-şi piardă şi el cunoştinţa, ca toţi ceilalţi, a mai apucat să-l vadă pe Filip prăbuşit cu capul pe volan şi acoperit de gheaţa ce intra prin spărtura sub formă de cal a parbrizului.

Distribuie: