Propoziții pretențioase – Amilii
Lăsasem o peliculă în urmă, o alta se prefigura.
Jos, la țărm, nisipul părea din ,,Declarație de dragoste”. Sus, amfora uriașa ce străjuia intrarea pe alee, trotuarul și copacii, casele să juri că aduceau cu decorul din ,,BD la munte și la mare”. Atât cât am avut timp să mă dumiresc nu eram departe de adevăr și de locul în care se filmase scena urmăririi pachetului cu droguri în zona de sud, în preajma portului, dană, șantier (sau să se așeze cum vor între ele, sunt confuze în amintire ca dispunere zonală). Ne-o vedea vreodată pe-ndelete….
Doctor militar, încrezător în sine. De-alde degete ca ale mele văzuse mii. Chiar de a doua zi ,,tratamentul” oral dăduse rezultate. Coptura se retrăgea jumătate de milimetru pe zi. Mirare ca-n fața unui miracol, nedumerire de domeniul atingerilor divine. O fi vreun tămăduitor cu puteri…. Mă amuzam și-aruncam imediat un ,,nu se poate”. În mai puțin de două săptămâni devenisem viabil muncii, răgaz în care reușisem să învăț câteva trucuri de la Rusu: să împletesc în patru, cinci, șase, șapte…, în oricâte ițe dorești (atât de mult îmi doream să știu cum se construiește un breloc pentru chei din sârmă cu înveliș colorat); să fac o mică vatră cu câteva fumuri; să fac acrobații la bară. Câteva. Fără să mai dau importanță potrivirii, am acceptat munca pentru care Rusu ar fi fost mai potrivit și mult mai priceput: sudor. În prima zi după marea suferință, inginerul de șantier se ființase gata să răstoarne universul: să desființeze maternitatea vacilor. La interior. Pentru asta avea nevoie de un om care să dezasambleze grilajele ce separau spațiile unde se năștea, se alăpta, se ridica pe picioare vițelul. Să fi avut pe-atunci flex…. Încercările cu bomfaierul au eșuat. Gâfâiai degeaba cu rezultate minime. Cu aparatul de sudură. ,,Cine știe?” De beton nu eram în stare (oricum aveam alți campioni amatori), iar altceva părea să nu mă atragă (iar în compania ,,amical”-ostilă a lor nu puteam încă ocupa un loc). ,,Eu!” A adus unul a doua zi și două pachete de electrozi.
Un impuls neașteptat. Abia dacă sudasem o singură dată acasă, în dorința lui tata de a încadra o mică parte din curte pentru o grădiniță de zarzavat, ca să mă fac util și să scap de caracterizarea că nu-s bun de nimic. O dată înseamnă nimic. Mai ales când din multitudinea de ,,puncte”, jumătate rămase la stadiul de gaură, scaperi sute de amnare dăunătoare pielii și ochilor. Buni mai apoi de pus în ampule la clătit cu substanțe dezinflamante. Până spre dimineață. Experiență inutilă, nu știam cum se face arcul electric fără să nu se lipească electrodul, nu știam că sunt mai multe feluri de electrozi, cum se sudează continuu și cum se poate tăia fier.
Am fost sincer cu Rusu. I-am povestit despre lucrarea din civilie și m-a asigurat că mă învață. Așa, așa. Totul depindea de mine, să rețin și să mă specializez cât mai repede. Două zile. Aparat. Mască. Mănuși. Superbaz. Cum venise, la fel plecase inginerul. Mi le lăsase, lansase operațiunile și se făcuse iarăși nevăzut un timp. Prinsesem eu tehnica, mă uitam după flăcăruie, felul de așezare al cleștelui pe material, prin ce mișcări de du-te-vino se străpunge țeava, dar nu mergea ceva. Până mi-a spus unul dintre angajații I.A.S.-ului că electrozii sunt destinați altor aparate și altui tip de sudură, de rezistență. ,,Reușești cât de cât dacă dai o treaptă mai mare de curent.” Se dădea la manetă ca să obții un număr sporit de amperi. Am reușit, cu vederea făcută praf, cu genericul nisip în pupile, cu lacrimi și bocete înghițite peste noapte, cu arsuri de ten și alte daune pricinuite de brocurile sărite care cum apuca din cap până în vârful picioarelor.
