Propoziții pretențioase – Amhara
La scară unu pe douăzeci febra dezvoltării face ravagii.
Ordin de sus, înmulțirea și umplerea, stăpânirea sper să rămâne doar pe pământ. Măcar amibei să-i lăsăm loc să se mai desfășoare cât de la început până acum de azi înainte.
Ordin de la felceriță să furnizez înc-un răstimp degetului să se dreagă de la sine, cu sfaturi doftoricești de igienă și scutire muncitorească. Și-am stat otorac la propriu sub aceleași priviri piezișe. Doar amicul Rusu a căutat să-mi umple timpul cu diverse….
O perioadă n-am mai văzut șeful de șantier. Venise, trasase sarcina principală și plecase pentru încă două săptămâni. Rusu se învârtea ba la roabă, ba la două barosuri ori în pauzele de respiro, scurte și la discreția celor două cătane închipuite la sala de forță, la antrenament, pe lângă lucrătorii IAS-ului Independența. Pe D’Artagnian nu l-am reperat încă nominal, perechea lui da, vag, dar am o certitudine (o varietate de sonorități alăturate primei, Adrian) că prenumele-i era Cornel. Ei decideau când și cât. Ceilalți deserveau doar ca unelte de încărcat, cărat și debarasat.
Era evident. O mână îți poate servi numai demâncării, unei grele echipări și reversului, igienei primare reduse la o îmbăiere sumară. În acest mod cea stângă amorți și-n lipsă de exercitare a obișnuitelor mișcări, dar și-ntr-o luptă disperată cu vindecarea, dădea semne contrare ,,amicei” ce mă doftoricise. După trei zile copsese rana provocată de extracția violentă, necesară totuși, și începuse a coborî până mai jos de primul ligament falangian. Consult nou și trimitere mai departe. După alte trei zile.
Când s-a ivit momentul prielnic. Lor. Șefilor. La mine însă lucrurile conturau o imagine clară ce făcuse din verbul a amputa unul imperios necesar. ,,Și când o amurgi”, după liberare, ,,mi-oi aduce aminte”, ca-n albumul nou al lui Iris abia scos în zilele acelea, ,,că am cântat și eu cândva!” Nu era altă soluție. Pe holul alb, lung, al clinicii militare constănțene, la rând, mă încurajam că pot suporta și operațiunea, și gândul că nu voi mai ține în mână chitara, vioara, clarinetul, contrabasul și fluierul.
Bandajul era formal. Sub el masa de puroi oferea suficientă protecție contra prafului. Era de-ajuns să ,,mulg” puțin degetul ca acesta să-și ofere galbena față prin sutele de pori. Policele era precum o sită. ,,Desfă-i tifonul!”, comandă asistentului medicul. Privește, întoarce, stoarce. ,,Se vindecă! Următorul!”
Buimac, în starea cerebrală cea mai amorfă, ies din cabinet, schimb două vorbe cu însoțitorul, parcurg holul în stare de continuă amețeală și ajung afară. Enumeram mintal nedumerit toate substanțele vindecătoare, ca-n căutările silabice pentru rebus, pe care doctorul nu mi le prescrisese. Amidon, piramidon, amidol, paracetamol…. După deznădejde mă luase amocul. Adică cum, așa, fără nimic, ,,Se vindecă!”?
Și-am hotărât să las brusc toate și tot. Constanța. Tata fusese la concurs pe meserii, câștigase valiza maro în care ține mama actele. Văzuse marea. Și eu…. Abia acum. Nu puteam lăsa să se vadă din exterior nerăbdarea. Clădirea pe care abia o părăsisem era la capătul unei alei lungi și umbroase pe malul mării. Am luat-o la pas de promenadă, salutând din când în când gradele superioare (și-n aer pluteau destule), am coborât povârnișul agale și mi-am înmuiat prima oară bocancii în apa ei. Am trecut mâinile o dată prin ea, prefirându-i moleculele și mi-am luat rămas bun.
