Scriitori de azi – Nicolai Tăicuțu – 70 o biodiversitate în gri (3)

soare de vară

șarpele stă-ncolăcit
pe pântecul tinerei fete

ca și când ar sta
pe o piatră bine șlefuită

încălzit fiind
de dogoarea sânilor ei

silentium

trece, cu oglinda întoarsă-n priviri
cel care a auzit de mine
și nu mă salută

trece, spre piața de fructe
vecinul care mă știe destul de bine
și nu mă salută

trece cel cu aer rustic
de-acolo, din sat, de la mine
și nu mă salută

pentru că respect impune și liniște
foișorul de verde
în care toți mă-ntrezăresc

omul care aducea apă

purta pe umeri
tristețea adâncită-n privire
după prietenul dus

ghizdul și cumpăna fântânii
erau crăpate de ger
și părăsite în viscol
de noaptea albită pematur
(acesta a fost primul poem)

de dimineață încă
poetul a găsit găleata
zvârlită pe-o uliță-nfundată
a umplut-o cu zăpadă curată
a ținut-o în mâini
zăpada să se topească

a plecat, apoi, în vecini
sau poate la cimitir
să dea apă
atât cât se poate
consătenilor și animalelor
celor vii și celor morți/ de-a valma
până se va rotunji ghizdul fântânii
până se va întregi funia zilei
să se poată prinde

cumpăna fântânii
de cer și
de ziua de azi
(acesta a fost al doilea poem)

(la un moment dat, iubite cititor
se va vedea clar cum funia zilei
este susținută la capete
de aceste două scurte poeme)

din generaţia mea

sunt acuzat, de anumiţi prieteni
că, într-un cerc de discuţii politice
tac. şi, ca orice introvertit
mă mulţumesc să gândesc versuri

… nici măcar cu mesaj socio-politic
nu-s versurile tale! mi se reproșează…

zâmbetul iscat de-aici vor să mi-l şteargă
cu sintagma ruginită, ieşită din gâtlej coclit:
dacă n-ar fi fost partidul, tu n-ai fi ajuns (ceea) ce eşti!
(care partid?… se înțelege care…)

vai, Doamne, iartă-i că nu ştiu ce spun
sau nu, închide-le gura
şi lasă-i să privească muți cum la revenirea mea
de pe culmile geologice-ale ţării
ea, câmpia, m-aşteaptă la poartă
discretă și desculţă
purtând mantia asortată anotimpului
cu care m-acoperă întru bun-venit

despre simplitatea vieții de la țară

există momente când
câmpia își este sieşi revelaţie

aceasta se întâmplă în dimineţile
când poetul confundă cu bună ştiinţă
izvoarele zilei cu izvoarele câmpiei
întru același poem

gri

ca să ne fie clar, spun așa:
la deschiderea ochiului
tu, cititorule, o să vezi ca prin ceață

(decupajele existente din guernica lui picasso
și alte decupaje în penumbră se-așază
pe tabla de șah în pătratele albe și maronii
distincte, de mărimi diferite, mai multe
întotdeauna mai mult decât strictul necesar jocului
cu repartiție riguroasă pentru fiecare piesă
pentru fiecare organ sau grup de organe –
provenite din sfărâmarea pieselor de șah –
fragmente de coroane aurite mai mari
sau mai mici
fragmente de tiare mai lungi sau mai scurte
bucăți de copite, resturi de potcoave stinghere
ochi ager fugit și platoșă spartă
lovite turnuri de veghe
când opace, când transparente
în funcție de dispoziția mea de moment
la deschidere -)

inițial, sala de expoziție
– acum tablă de șah fiind –
are formă neregulată
colțuri multiple, expuneri externe, intrânduri
cu vedere la mare, cu vedere înlăuntru

(cu decupajele din guernica lui picasso
după cum spuneam, și alte decupaje în penumbră:
consider că toate pătratele au destinație clară
pornește ceasul/ e momentul când
fiecare cititor își verifică pătratul
își motivează prezența
se nuanțează acustic și vizual
pe fiecare dintre pereți
– acești pereți cu două fațete:
o fațetă destinată lui și una pentru cel de dincolo –
se aud șoapte
pe furiș și-aruncă priviri vecinii
exponatele își caută rostul cu sârg
… nu le vine să creadă
că totu-i momeală…)

acești pereți dubli armonios învecinați
în mișcare continuă par –
situație de moment percepută
într-un aparent joc de șah
conform caroiajului
cu ritm interior, dar fără rimă
ci vers cu vers pavăză sieși

(cu decupajele din guernica lui picasso
și alte decupaje în penumbră
reconstitui locul și fapta
mă recompun și proclam
apoi, starea de liniște
într-o situație gri)

sensuri

astăzi
costel fieraru este partizanul zilei de ieri
(cea cu bate fierul cât e cald)
reamintită într-o zi siberiană
în pădurea cu mesteceni/ sub zăpada
dintru aceeași care l-a nins și în sat
la bălăceanu/ pe valea pârâului bătrâna, unde se luptă
aprig, se luptă cu vremea potrivnică din grădina sa
în care se cultivă entropic, fapt despre care
habar nu au consătenii

și pentru că se conformează sintagmei:
mare-i grădina Ta, Doamne!
își zidește vila-bordei
– jumătate-ngropată/ jumătate la ploaie dată –
în care să-și petreacă a sa zi înnoptată
de-acum spre niciodată

într-o doară

după reușitele-i false, dar răsunătoare
lui don quijote i s-au hărăzit
altfel de războaie
unele, cât de cât, adevărate.

– știrile externe i le aducea sancho panza
de obicei, zilnic, când, de-o suliță
soarele era pe cer, ora fiind propice
pentru consultări –

atunci când a crezut că a venit timpul
să plece iarăși de-acasă, decuseară
: s-a încurajat cu o cană cu vin
: și-a oglindit îndemnuri în unda lacului
de pe moșia sa
: și-a scrijelit în podul palmelor cuvinte gândite
cu mintea lui cea de pe urmă
: a pregătit-o pe rosinanta, a țesălat-o
și i-a pus armura pe trupul curat

în zori a pornit la luptă/ singur
fără sancho panza/ fără lance și fără scut
cu mâinile goale a plecat

cale de-o zi a străbătut pustiul
până la mal de ape și râuri de verdeață…

trece don quijote călare
printre cetele ostile-nșirate
de o parte și de alta a drumului
cu mori de vânt dispărute
cu mâna ridicată în sus
când dreapta/ când stânga ridicată
cu palma deschisă a salut/ nu a predare

trece falnic, iar vrăjmașii surprinși
lasă privirea în jos/ și armele coboară
după ce în palma mărită acum
ridicată spre soare, citesc
într-o limbă universală
însângeratele cuvinte: rușine să vă fie!

vecinătate

zic, chiar de-au mai spus-o și alții
iubirea nu are umbră
iar ura-i umbră toată

– aparent, iubirea
este umbrită deseori, trecător

– dar și ura are o tentă luminoasă
atunci când se exprimă ironic

și asta pentru că există o umbră a luminii
precum există și o umbră a nopții

: distincte-n simțire
în fața vieții și în fața morții
sunt

obosiți în dragoste

eu veneam de pe o parte a zilei
tu veneai de pe cealaltă parte ei

cu dor de dragoste veneai
cu dor de dragoste veneam
la fântână, la izvor

și goi ne-am oprit, unul în fața celuilalt
despărțiți doar de umbra cumpenei fântânii

din care, în adierile serii, s-a ridicat
o frunză palmată/ măreață/ verde/ opacă

cu nervurile – drumuri înșelătoare
pe care trebuia să le urmăm spre
o binefăcătoare îmbrățișare ce

nu se întâmpla până în zori
când obosiți de-atâtea căutări
eu pe o parte a frunzei/ tu pe cealaltă
sortiți eram să luăm ziua de la capăt

percepții

e o zonă veche
cu împrejmuiri perceptibile doar de unii

e o zonă cu cetate
cu ziduri năruite pe-alocuri
cu pod ce se ridică și se coboară
la dorința cavalerilor în armuri aurii
și a domnițelor ce clipesc rar
din seară în seară

e o zonă veche aici sub mine
spune iarba măruntă
către cei veniți la picnic
și, mai ales, către cei care vor s-o asculte

unii și alții

s-a constatat că
unii trăiesc poezia
pe buza cănii de vin

alții/ pe o alee în parc

unii/ pe malul mării
alții/ pe malul pârâului

unii/ brutal, pe tăișul cuțitului
alții/ cu onoare, pe tăișul sabiei

cei mai mulți se zvârcolesc pe arsura zorilor
și sângerează peste zi/ până noaptea târziu
și la fel de mulți se cred ei înșiși poezie
și-ntr-o transcriere binevenită
devin eroi de roman

alergat de umbra sa

plopii șoselei își extind umbrele
parcă, una în continuarea celeilalte
– spre est se alungește umbra

iepurele, indiferent până acum la
poziția umbrei plopului
o lasă pe-a lui de pază
și se retrage-n bârlog

cioara își confundă umbra cu zborul
ca pe o problemă de normalitate a căderii

doar nicolai t, în alergarea lui de seară
vede cum umbra îl urmează
și devine din ce în ce mai mare
pe când el/ deloc aparent/ prin comparație
din ce în ce mai mic

lovire

ea este mingea în care
de obicei, lovești cu sete

forma ei rotundă sau ovală
îți creează, de la prima vedere
o poftă nebună
de-a o lovi/ de-a o bubui

fără să iei în seamă
faptul că ești cu spatele la poartă
și că de astă dată
mingea va exploda
și măruntaiele ei răzlețite
sângele țâșnit din ea
pe laba piciorului tău
și pe dunga pantalonului
pe gardul din apropiere
și pe rigolă, pe stratul de flori
și pe fața pietonilor, ce
voiau să te aplaude
vor desena imagini apocaliptice

la prima oră a zilei

îmi întinzi mâna, îngere
și din ea primesc
ziua ce va veni
feliată/ în pungă de plastic
(biodegradabilă sau nu
în funcție de clipa nașterii
sau renașterii momentului) –

… un ochi mare de lumină/ felia
un ochi mare de cer/ felia
un ochi mare de apă/ felia …

în care mă văd clar ca lumina zilei/
în felia cu pierdere lină
într-un zbor de inițiere/
în felia cu pierdere lină
săgetând o apă cristalină/
în felia cu pierdere lină

la o jumătate de barcă

stuful, ca și papura de altfel,
fraged stă să înflorească

lișița, aici damă de pică
își pregătește puii
pentru prima întâlnire de-amor

pelicanul se tocmește cu cormoranul
firește, la prețul kilului de pește

toate în funcție de înălțimea tulpinii de nufăr
ce străbate-n adâncime claritatea apei
de la rădăcina bine înfiptă în fundul mâlos al apei
și până la mirabila floare
galbenă sau albă
care mă ține în feerică plutire

aiurea
se pare

într-o perioadă a adolescenței mele
am făcut un schimb de cărți poștale
cu sora străbunicii mele pe linie maternă
de pe tărâmul celălalt
comunicarea, se știe
nu se putea face decât
pe calea aerului și în semiobscuritate

la pledoaria mea privind avantajele
și dezavantajele vieții de-aici
ea îmi răspundea laconic
prin două amprente:
cea a degetului arătător de la mâna dreaptă
– la expeditor – și amprenta sfârcului de la
sânul stâng, în interior – semn că ține enorm la mine
ea neavând urmași direcți

cărțile erau scrise cu cerneală simpatică
ce apărea la prima citire (a mea sau a ei)
și dispărea imediat după citire, astfel că
foloseam doar două cărți poștale…

ne înțelegeam foarte bine, după cum vedeți:
ea analfabetă, eu cititor în stele

(intermediar în acest demers
ne-a fost ion gheorghe, poetul)

permutări

la capătul îndepărtat al undiței
pe post de momeală
pusesem, cu bună știință
un crâmpei din câmpia română

eram pe lacul uzlina, în delta dunării
și, aparent singur, dădeam la pește

de-ale bălții

un pește sare/ străbate oglinda apei
într-o pură indiferență
pentru că asta avea de făcut
ca secvență din programul său zilnic

același pește cred
renunță, ca și altă dată
să mai străpungă
a doua oară oglinda apei
fără să-și pună întrebarea
ca și mine, de altfel, de ce?

vară timpurie

în persistența întru veșnicie
bărăganul nu mai remarcă schimbările –

la un timp fixat pe panoplia cerului
ciclic se perindă anotimpurile
peste pielea lui rugoasă

nici perenitatea vegetației
nu o mai pune în evidență
nici succesiunea generațiilor animale
și nici succesiunea generațiilor umane

doar clipa efemeră a florii –
de la mugur la fruct
doar zborul limitat al fluturelui –
de la nimfă la ou
doar trilul rar întâlnit al ciocârliei
din amiaza de primăvară
doar spargerea oglinzii din josul fântânii
la destrămarea zorilor
îi dă oarece senzație de nou
imediat trecătoare

vara în câmpie

umbra-mi e
răcoare sufletului

când soarele nu mă mai împinge de la spate
și trupul capătă aură dogoritoare

înaintez și calc pe umbra mea
pentru un echilibru consimțit