Fărădelegea lui Călin – CNP…
Mă lovesc cetățenește de credulitate.
Imposibil să nu fi luat act de chestiunea probatorie, hârtii sau obiecte depuse în contul deslușirii faptelor. Mă găsesc în fața oarbei credințe că evidența rămâne apanajul unei unice stipulări. Mă înșel permanent. Art. 197 se picură în mintea…. Procedeul meu? Vizează organul? Separă-i obligațiile și operațiunile. Ce-i interesează pe suspect și pe ticăloșit definiția obiectului-probă? Zi-le doar cum au greșit și ce primesc în compensație. Ce poartă lucrurile sau conțin, ce alte asemenea ajută la deslușirea ițelor, adu-le strict la cunoștința celor ce se preocupă de ele. Totuși, Al. 2 vine cu o noutate: corpul delict, dintre acele obiecte folosite pe pielea și în dauna victimei.
Toate-s, nene! Toate bune și-n instanță trebuitoare. S-a mai spus despre înscrisuri și rolul lor, cât cântăresc în cumpănirea finală, de asemenea și despre scripturile constatatoare ale organului de urmărire și aparatului judecătoresc. Ce mai caută în Art. 198?
Același lucru (ca materie palpabilă) ca procesul-verbal generalist: o conformă întocmire. După ,,regulile” mele înlocuiam Al. 1 (Art. 199) cu un facsimil, un model cu puncte-puncte completabile după voia cerințelor. Scăpând astfel de chinul pe care-l încearcă de fiecare de dată cel ce-l redactează. Al. 2 ce vrea să evidențieze, că este primul ce luminează strictețea în hârțoagele oficiale? Nu știe toată lumea? Se parafează fiecare pagină completată, se semnează, se taie spațiile goale. Iar cine nu vrea să încuviințeze conținutul, să aibă rubrica lui cu spații pentru bifare: da sau nu.
Pierdere inutilă, vorbe la mintea copiilor. Despre organe alternative se amintise, comisiile rogatorii fiind parte, dacă altfel nu se poate, din procesul de dezvăluire a adevărului în alt areal, diferit și la distanță de îndrituit. Nu scotocesc în urmă, dar și aici, în miezul Codului de Procedură Penală, la Art. 200, să ne lovim de maturitatea lipsă a fundamentării și întocmirii paragrafelor? Se duse buhul de limitele acestora, fac atât cât li se cere, mai o întrebare, mai o ridicare de obiecte ori alte nimicuri procedurale, neimportante, neatribuibile altora în afara instanței de drept. Singurul alineat care poate ridica suspiciuni este al optulea. Claritatea situației inculpatului este echivocă, ,,… este arestat…” având dublu înțeles: se află deja de ceva vreme în reținere; abia a fost reținut. Una dintre aceste variante excluzând ,,… desemnarea unui avocat din oficiu… în absența unui avocat ales.” Cum și absența reprezentantului are menirea să încurce: prezența lui este imposibilă în acel moment sau în localitatea unde comisia rogatorie își exercită mandatul; ori inculpatul nici măcar nu a ales unul. Care-i…?
Gândiți că mai ,,primeam” eu să combat, dacă nu se fandoseau ei să se erijeze-n scriitori? Adică n-ar fi acest transfer de responsabilități reduse către rogatorii ăștia tot o delegare de acte procedurale? Cum vine asta, incumbi altora doar Al. 1 și 2 din Art. 200, spui că nu pot fi decât unii ierarhic inferior ca instanțe și apoi spui că și restul, la Al. 2 din Art. 201, sunt valabile? Nelămuririle se extind și aici. Art. 200 impune comisiei rogatorii să se adreseze unui organ sau unei instanțe egale în grad, Art. 201 deleagă aceleași activități practic tot unei instituții similare cu C.R., dar îi impune un prag mai mic cu cel puțin o treaptă. După care mecanism logic?
