Pe urmele… Facebook-ului – Radio(edi)ficare
Sunt lucruri inutile, inventate pentru a servi la nimic, imperioase marcaje de moment ale neputinței.
De unde să am eu cultivat acest sentiment și de ce l-aș fi numit fals după un tratament mitic aparținând unor obișnuiți cu ușa cortului? Descrierea dex-ului îmi amintește brutal de obiceiuri barbare, năravuri deprinse doar de papuași în sălbăticie, dar și acolo unde se termină habitatul rațiunii și încep câmpurile de luptă: Războiul sfârșitului lumii. Doar așa pot explica tâlhăria de identitate, cuvântul, dar și fapta, ,,mankurt”, ce explodase datorită intenției bune a prietenului Dănuț B.-O., capul ferecat de pieile băștinașei de deșert sau pielea de om făcătoare de viață în gura decedatului vrăjmaș.
Dar fanteziilor de pe lumea cealaltă, a scrierilor, li se opun lumeștile apucături răzbunătoare a tuturor generațiilor trecute, om cu om se trec zi de zi poză cu poză, cuvânt cu cuvânt pe scoarța nemuririi, miile de miliarde își varsă tot anonimatul pe-aici. Dar față în față cu realitatea iese la lumină, deși e numai întuneric în această descoperire, neajunsul lipsei din vederile cotidianului a multor vieți, încă servite aperitiv ignoranței, drept pentru care, prieten să-ți fie, deștept să-l știi, să nu fie părtaș secvențelor spirituale, sociale mai mult de-o norocoasă întâlnire. Ieșirea mea dinainte de ,,Cristos a-nviat”, într-o Joi tinerească întâmplătoare, mi-a relevat o lipsă evidentă din spațiul mediatic râmnicean, cu bătaie în orice altă locație urbană românească: puțini cât sunt, oamenii de cultură au aceeași umbră peste chip, operă, muncă și manifestare, încercările lor artistice nu trec mai departe de un grup restrâns, să numărăm indulgent un procent sub unu la sută, că ieșirile la rampă, una, două pe an, rămân o bucurie intimă, de înscris într-un palmares de casă.
Din analogie în analogie, să-mi fie luate cuvintele drept o propunere pentru viitor, nu un reproș, pornind de la mine, performer uitat după ce televizorul și scena nu m-au mai vrut partener, scriitorel la învățătură mai nou, sărind la același Vasile Ghinea, realizator de interviuri în fața camerelor de luat vederi, ca pe final să trec la postul local de retransmisie pe cablu, radio și televiziune, devenit…. Emisiunea domnului Vasile era un bun necesar, ca și altele, dovadă că până și omul din împrejurimile urbei afla despre tumultul, minor, al culturii, partea literar-muzicală, adăugând cunoștințelor un nume nou, demn de atenția și nemurirea conștiinței provinciale, o pagină de biografie, uneori alta decât cea de contact direct. Să fii văzut pe acoperiș după ce ești știut ,,cu orga” poate șoca, luată cel mai des ca decădere, transformarea are impact emoțional puternic, neînțelegând nedumeritul de ce este la fel de bine și la tablă, și la cântat. Alteori este chiar benefică afișarea jos-sus, te ridică trepte multe, ,,Iată!” își spun ca pentru sine, dar și fățiș, ,,Un ins cu voință, un om ce și-a depășit condiția socială.” Sunt și cazuri când persoana subsemnată nu are nicio valoare, oricâte sforțări ar fi încercat, ele rămân insignifiante participări sociale.
Mulți nu au timp, se pierd în ciclonii iscați pe mările viețuirii în limita lui 24 de ore și se trezesc în orașul în care nu este minut să nu-l fi străbătut, goliți, lipsiți de identitate.
