Spații culturale nr. 32 – Cum să-ți dai cu stângu-n dreptul
Ieşiţi din sărbători cu buzunarele goale şi cu capsa pusă, câţiva părinţi indignaţi şi câteva televiziuni private amatoare de rating au decis că e nevoie de un tsunami care să le rezolve frustrările, arătându-i, totodată, ţării, cu ce probleme se confruntă. Şi ce problemă mai gravă decât corupţia au românii? Suntem obsedaţi de câmpul ei semantic: şpagă, mită, trafic de influenţă, mărturie mincinoasă, plagiat, fals şi uz de fals ş.a.m.d., că nu degeaba locuim la porţile Orientului, cu balcanism dezmăţat înscris în codul genetic. Odată găsită „tema”, a urmat o inevitabilă focalizare pe şcoala românească şi pe slujitorii ei, ţinte sigure ori de câte ori mass media se află în impas. Şi începutul lipsit de evenimente al noului an (prea puţine accidente, prea puţini morţi, prea puţine violuri şi tâlhării) cerea ceva care să întărâte opinia publică, s-o facă să latre şi să muşte, să dea declaraţii, să filmeze şi să fotografieze ceea ce se întâmplă prin şcoli.
De fapt, cam toată lumea ştie ce se întâmplă pe acolo: peste patru sute de mii de dascăli întinşi pe pragul de jos al sărăciei şi câteva milioane de elevi complet dezinteresaţi de carte, frecventând cursurile morţi de plictiseală şi treziţi din somn doar de sunetul clopoţelului vestitor de pauze mult mai „fierbinţi” şi mai „cool” decât orele de română, matematică, istorie…
Nu ne îndoim de adevărul unora dintre ştiri: da, se strâng bani pentru cretă, da, se strâng bani pentru un geam spart, pentru o tablă stricată, pentru repararea scaunelor şi a băncilor, pentru procurarea de auxiliare didactice etc. Pentru aceasta s-a „creat” fondul atât de incriminat: este vorba, evident, nu de şpagă, ci de o sponsorizare a şcolii de către părinţi, lucru care se practică, fără suspiciuni, cam peste tot în lumea civilizată. Vina dascălilor noştri este că nu-şi înving întotdeauna indiferenţa, că nu „se adaptează”, predând în clase cu elevi care n-au scaune pe care să stea, unde nu este cretă la tablă (şi, chiar dacă ar fi, tabla e spartă şi nu poate fi folosită), că nu suportă frigul care intră pe geamul spart, că nu-şi îngroaşă obrazul şi se încăpăţânează să-i înveţe carte şi să-i educe pe „subiecţii” experţi în mânuirea Iphone-ului, a tabletei, a Smartphone-ului etc., dar neştiutori, până şi-n ultima clasă de liceu, de tabla înmulţirii.
România postrevoluţionară n-a mai investit nimic în educaţie. Se construieşte mult – biserici, palate cu turnuleţe, vile şi viluţe etc., – dar nu şi şcoli. Se tipăresc tot felul de lucrări imbecile, din bugetul statului, dar elevii învaţă pe manuale vechi de 20 de ani, comanda de cărţi nefiind onorată la nici un început de an şcolar. Se intenţionează înlocuirea manualelor cu tablete, în condiţiile în care majoritatea elevilor termină gimnaziul abia silabisind textele din manualul de limba română. Se asmut dobermanii guvernului pe profesorii care-şi peticesc veniturile dând meditaţii, de parcă n-ar munci pentru banii aceia, ci i-ar fura. Sunt puşi la zid dascăli cărora chiar le pasă de ceea ce se întâmplă în şcoli şi se încurajează pasivitatea, resemnarea, ipocrizia, suspiciunea şi, incredibil, teama. Cum poţi fi profesor bun când n-ai la îndemână, ca mijloc de constrângere, decât vorba (neapărat bună şi calmă!), comportamentul (neapărat, echilibrat în orice împrejurare) şi exemplul personal? Elevii ştiu că au toate drepturile – inclusiv pe acela de a-şi fotografia/filma profesorii fără permisiunea acestora – , nu le pasă de notele proaste, de corigenţe şi de sancţiuni şi atunci, de ce să nu recunoaştem, e foarte greu să-i convingi să se lase formaţi, educaţi, învăţaţi. Iar părinţii, în caz de eşec şcolar, nu-şi ceartă copiii, îi ceartă pe profesori, singurii vinovaţi, în mintea lor, de toate nereuşitele odraslelor leneşe şi răsfăţate.
În Japonia, dascălii sunt singura categorie socială care nu trebuie să se încline nici măcar în faţa împăratului: în ţările nordice – şi nu numai – se investeşte masiv în educaţie, fiindcă se ştie că este cea mai profitabilă investiţie; la noi… până şi imaginea lăsată de Eminescu („Iar colo bătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate”, care „de frig la piept şi-ncheie tremurând halatul vechi/Îşi înfundă gâtu-n guler şi bumbacul în urechi”, părând „Uscăţiv […] gârbovit şi de nimic”) e „idilică” în comparaţie cu portretul contemporan al dascălului „de tranziţie”.
Profesoara porno, profesorul violator, învăţătoarea şpăgară devin regulă generală doar într-o ţară care-şi ţine dascălii în genunchi şi-i caută în buzunare la ieşirea din şcoală, în loc să le verifice competenţa, valoarea morală şi vocaţia înainte de a-i angaja. Învăţământul românesc a devenit un peron de gară, unde poposesc călători spre alte slujbe, infinit mai bine plătite. În sala de aşteptare nu stau cei cu talent didactic, ci tot felul de oropsiţi, care s-au târât prin facultăţi particulare ca să nu stea acasă degeaba. Salariu de nimic, muncă multă, răspundere uriaşă, tot felul de impostori cocoţaţi în funcţii şi veniţi să inspecteze şi să controleze, fonduri proprii zero, cam acesta este tabloul real al şcolii de astăzi, pusă la zid de foşti elevi, care au şi acum, ca şi pe vremea când stăteau în bănci, aceeaşi lipsă de respect şi de înţelegere faţă de dascălii lor.
Eu mă tem de ţara şi de oamenii pentru care bucheţelul de ghiocei adus Doamnei se numeşte „şpagă”. Mă tem şi de ei, şi pentru ei.
