Spații culturale nr. 30 – Ne pleacă Domnii…
Ni se duc la Domnul scriitorii, intelectualii, oamenii de cultură. Discret, aşa cum a trăit, elita noastră se stinge, lăsând în loc mahalaua veselă, suficientă sieşi, incapabilă de gesturi care să le ridice celorlalţi fruntea din ţărână. Mass media, atrasă de funeraliile zgomotoase din casele regale ţigăneşti, nu este câtuşi de puţin interesată că pleacă şi tot pleacă dintre noi oamenii cu carte, sensibili şi cultivaţi; aceştia nu fac rating, nu adună mulţimi de gură-cască, nu-i emoţionează pe consumatorii de manele şi telenovele.
A murit Gheorghe Buzatu. „Ei, şi?” – dă din umeri burtăverzimea educată de talkshow-uri din care ceea ce lipseşte în primul rând se numeşte bun-simţ. „Cine-i ăla?” – se mai sclifoseşte câte-o vedetă de doi lei, a cărei singură zonă virgină este creierul. Gheorghe Buzatu a fost un mare profesor şi istoric, un om de o probitate exemplară, autor de lucrări ştiinţifice (Războiul secret. 1939-1945, Iași, Editura Junimea, 1973, Dosare ale războiului mondial (1939-1945), Iași, Editura Junimea, 1978, România și trusturile petroliere internaționale până la 1929, Iași, Editura Junimea, 1981 – Premiul Academiei Române, Iași 1600 – 1859 – 1918, Iași, Editura Junimea, 1983, Războiul mondial al spionilor (1939-1989), Iași, Editura B.A.I., 1991, România cu și fără Antonescu: documente, studii, relatări și comentarii, Iași, Editura Moldova, 1991, Românii în arhivele Americii, Iași, Editura Moldova, 1992, …Așa a început holocaustul împotriva poporului român, București, Editura Majadahonda, 1995, Românii în arhivele Kremlinului, București, Editura Univers Enciclopedic, 1996; ediția a II-a, Iași, Tipo Moldova, 2010 şi multe, multe altele).
La auzul veştii că marele istoric a plecat dintre noi, s-ar fi cuvenit ca măcar comuna Sihlea să tresară. Ori oraşul Râmnicu Sărat, în care distinsul Profesor a trăit şi-a studiat… De fapt, n-a tresărit nimeni, fiindcă moartea, la noi, nu are memorie: e ca o groapă comună.
Tot de curând, s-a dus la întâlnirea cu cerul Petru Poantă, critic şi istoric literar, o personalitate a culturii române. Au fost mulţi cei care l-au plâns – şi nu în direct, pe micul ecran, fiindcă televiziunile nu sunt interesate, cum am spus-o deja, decât de ceea ce este vulgar, violent şi sare în ochii cu vedere scurtă şi unică ai mahalalelor de tranziţie. Petru Poantă e considerat unul dintre cei mai mari specialişti ai operei lui George Coşbuc. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Cluj, a editat, în 2011, împreună cu Biblioteca Judeţeană Bistriţa-Năsăud, o ediţie de lux a operei lui George Coşbuc, în trei volume. A fost un critic şi istoric literar devotat scrisului de calitate, atent la modificările sensibile din plan valoric. Volumele lui mai importante (Modalităţi lirice contemporane, 1973; Poezia lui George Coşbuc, 1976; Radiografii I, 1978; Radiografii II, 1983; Scriitori contemporani, 1994; Cercul literar de la Sibiu, 1997; 2006; Dicţionar de poeţi, 1999, 2000; Efectul Echinox sau despre echilibru, 2003; Opera lui George Coşbuc, 2004; Clujul meu. Oameni şi locuri, 2006; Clujul meu. Anii şaptezeci, 2007; Clujul meu. Radiografii, 2011, Clujul interbelic. Ediţii din G. Coşbuc, Ion Negoiţescu, Radu Stanca. Coautor la Scriitori Români, 1978; Dicţionarul Scriitorilor Români, 4 vol., 1995-2001; Dicţionarul general al Literaturii Române, 2004-2005) fac cinste oricărei biblioteci.
I-am aprins o lumânare lui Gheorghe Buzatu; am aprins una şi pentru Petru Poantă. Când am aflat, însă, că s-a mutat dintre noi domnul Profesor de la Iaşi, folcloristul, etnologul, esteticianul, omul deplin şi vertical care a fost Petru Ursache, am avut senzaţia că s-a lăsat un frig de moarte peste ţară. Petru Ursache mi-a fost profesor şi mă consider norocoasă că m-a învăţat şi, nu de puţine ori, m-a ocrotit aşa cum numai Domnia Sa ştia s-o facă atunci când credea că merită efortul. Uitându-mă în urmă, înţeleg că multe dintre lucrurile frumoase rămase acolo i le datorez celui care, încă de pe când frecventam cursurile din anul întâi, Facultatea de Litere, mi-a deschis ochii mie, celei abia sosite dintr-un orăşel pierdut printre munţi. Avea un farmec aparte şi darul de a rostui cele împrăştiate, de a şlefui cuvântul şi de a-l trimite rotund, curat, plin şi hrănitor ca un bob de grâu, celor care-l ascultau. I-am citit, cred, toate cărţile: multe dintre ele le-am primit cu dedicaţie şi mi-e drag să le răsfoiesc din vreme-n vreme, să recitesc din pasajele subliniate şi să mă emoţionez de fiecare dată, fiindcă ceea ce este frumos şi bine scris emoţionează întotdeauna. Mai bine, însă, îi dau cuvântul, în paginile ce urmează, Magdei Ursache: cea care-l cunoştea cu adevărat pe „dalbul de pribeag”.
