Spații culturale nr. 27 – Timpul, pururi trist…
De la o vreme, au început să se audă tot mai distinct vocile filosofilor, sociologilor, psihologilor care cer întoarcerea spre ceea ce am fost, adică oameni trăind în timp sacru, în spaţiu sacralizat, cu deprinderea de a înţelege prin filtru mitic universul înconjurător. Fără întoarcerea la rădăcini, la mituri, la nevoia de a transforma în sacrament rutina cotidiană, şansele de supravieţuire spirituală se reduc; rămânând fiii unui Cronos profan, vom fi înghiţiţi de propriul nostru tată, nerămânându-ne nici măcar speranţa copleşitor-salvatoare că ne vom putea reîntoarce, că moartea nu-i decât un nou început. Cum bine observa Cioran, suntem lipsiţi de estetica morţii, înţelegem moartea ca pe o cufundare în haos şi neant, de aici agăţarea disperată de clipă, de timpul limitativ-profan şi slut pe care ni l-am hărăzit noi, nu Dumnezeu, de aici criza şi disperarea, de aici sentimentul tragic al ireversibilităţii şi al inutilităţii.
Uitându-ne originile, am uitat concomitent şi miturile care dădeau semnificaţie şi sens planului ontologic. Afirmaţia că suntem „oameni istorici” vine din pură vanitate, e ca şi cum n-ai vedea pădurea din cauza copacilor; căutând în adâncurile insondabile ale fiinţei noastre, ar trebui să găsim acolo lipsa de importanţă pe care „omul arhaic” o acorda istoriei, şi, dacă n-am putea-o retrăi, dacă n-am putea-o ridica la rang de principiu organizator al existenţei, măcar să ne asigurăm un minimum de perspectivă/detaşare. Aceasta ne-ar putea salva, aşa cum, în eseul lui Camus, Sisif este în final salvat/fericit, pentru simplul motiv că tinderea spre ideal – aşezarea pietrei pe creasta muntelui – este mai importantă uneori decât realizarea, în termeni cuantificabili, a idealului.
Omul modern – înţelegând prin „modern” pe trăitorul într-o societate civilizată, evoluată tehnic, computerizată etc. – se foloseşte tot mai frecvent şi din abundenţă de clişee în comunicarea / pseudocomunicarea cu ceilalţi. Unul dintre clişee se dezvoltă în jurul noţiunii de timp ca durată limitativă a acţiunilor şi a existenţei în sine, deşi proiecţia limitei şi asumarea ei tragică lipsesc aparent din orizontul cotidian. De câte ori nu auzim şi nu spunem: „n-am timp”, „nu ştiu cum trece timpul” sau, mai sofisticat, „eu cumpăr timp, nu vând”? Prima semnificaţie a acestor clişee este scuza, justificarea, fie în cazul nonacţiunii şi al noncomunicării, fie al amânării unor gesturi preponderent sociale; în definitiv, fiecare trăieşte pe cont propriu o criză de timp, aşa că sistemul de referinţă coincizând, există şi garanţia credibilităţii şi a speranţei că ceea ce nu se face ori se amână numai, până la un moment dat, poate fi reluat fără probleme. Lipseşte aici, evident, conştiinţa degradării oricărui element mundan sub acţiunea erodantă a timpului, pentru că timpul nostru este unul istoric, profan, nicidecum sacru, cosmic, ciclic repetabil. Autoînşelarea vine din confuzia de planuri şi din lipsa de reflexivitate; fiinţând într-un timp liniar – deci ireversibil – şi nu într-un timp ciclic, nimic din ce-am lăsat în urmă nu mai poate fi regăsit calitativ intact, descoperirea – tardivă – conducând, evident, la o adâncire a crizei existenţiale.
Trăirea „cu ochii pe ceas” este absurdă, nefirească şi, în final, sursă de tragic, îmbolnăveşte fiinţa umană prin acţiune insidioasă şi are rol restrictiv asupra libertăţii de acţiune şi de exprimare. Obligă la stabilirea de ierarhii, de „bugete temporale”, la eliminarea radicală a ceea ce pare nesemnificativ pentru moment, înlăturând, de fapt, privirea în perspectivă şi, ceea ce este mai grav, zăbava asupra scopului acestor zbateri în cuşca timpului. Bolnav şi prizonier al propriului ritm temporal, amăgindu-se că este „om istoric” şi „creator de istorie”, omul contemporan este, de fapt, un sclav al timpului profan, al unei convenţii pe care o trăieşte cu cea mai mare seriozitate, uitând cu desăvârşire că a ajuns robul propriului monstru fabricat pentru a-şi ordona cumva haosul ontologic.
