Spații culturale nr. 16 – Etichete cu dublaj sonor
Mai nou, un subiect „fierbinte” completează ştirile referitoare la ceea ce mai fură, violează, tâlhăresc, asasinează ori batjocoresc românii, fie că au rămas în ţară, fie că au plecat peste mări şi ţări: analfabetismul. Se citează rapoarte peste rapoarte ale Comisiei Europene, din care rezultă că românii nu ştiu să scrie şi să citească în proporţie de peste 40%. După noi, bulgarii şi atât, restul europenilor mirându-se, de la înălţimea culturii din dotare, de halul în care am ajuns noi, urmaşii dacilor şi ai romanilor…
De fapt, analfabeţi au existat (şi există!) dintotdeauna şi peste tot, atâta doar că nu se bucură de publicitatea făcută analfabeţilor români. Se pare că-i absolut necesar ca, pe lângă corupţie, lene, lipsă de caracter etc., să ni se exagereze şi lipsa de apetenţă pentru scris / citit. Şi, cum nici un raport al Comisiei Europene nu-i complet, dacă nu se caută şi cauzele, ele sunt găsite şi aruncate, cu puţine excepţii, în ograda învăţământului. Şcoala românească nu face, nu drege, nu se ocupă, nu-i capabilă. Şcoala românească nu ştie să lupte cu abandonul şcolar, nu ştie să-i convingă pe ţigani (eterna „categorie defavorizată”!) să-şi trimită copiii la şcoală, nu ştie să facă rost de subvenţii pentru cărţi, rechizite, îmbrăcăminte, încălţăminte şi transport pentru elevi, nu poate să lupte eficient cu tentaţiile lumii contemporane, în aşa fel încât toţi copiii / tinerii să stea în clase şi să se pregătească intens pentru un viitor luminos. Fiindcă, nu-i aşa, ai carte, ai parte, fapt confirmat de oamenii de cultură Becali, Bercea, Vanghelie şi mulţi alţii.
Se ignoră cu bună-ştiinţă că numai în retorica parlamentară s-au luat măsuri de îmbunătăţire a condiţiilor în care se face educaţia în România. În realitate, nu s-a făcut mai nimic: manualele sunt de slabă calitate (cine le aprobă?) şi insuficiente, se transmit „de la o generaţie la alta” exact ca pe vremea Ciuruitului, cadrele didactice sunt pregătite superficial, în facultăţi particulare unde numai cine nu vrea ori nu are bani nu intră şi nu promovează, programele de educaţie / instrucţie sunt lipsite de coerenţă (implementează forme fără fond, valabile în ţările pe unde au tooot! umblat miniştrii educaţiei, unul mai breaz ca altul!), localurile sunt slab dotate şi tot aşa. În plus, bibliotecile (nu cele universitare!) nu prea mai promovează cartea: au devenit, în multe părţi, aşa, nişte locuri călduţe pentru neveste, nepoate şi cumetre (ştim de-ale cui!), care aşteaptă să le facă, normal, cadrele didactice, munca; dincolo de şcoală şi împotriva ei, televiziunile propun variante kitsch şi antimodele umane, ziarele şi revistele aduc grave prejudicii limbii române (nu numai Eba, ci şi parlamentarii, preşedintele şi actualul ministru al educaţiei prezintă dificultăţi în construirea unor propoziţii corecte gramatical!), iar grădina internetului e aşa de mare, încât garantează un eşec educativ total şi rapid.
De parcă nu era suficient, mai vine şi domnul Victor Socaciu cu o iniţiativă, chipurile, în favoarea limbii române: renunţarea la subtitrarea filmelor străine. Şi ce frumos sună, în limbajul de lemn legislativ, această intenţie „culturală”: „Potrivit proiectul de lege pentru modificarea si completarea Legii audiovizualului nr. 504/2002, operele cinematografice în limbi străine vor fi traduse în limba română, traducerea fiind asigurată prin procedeul dublajului. Neasigurarea dublajului în limba română va constitui contravenţie şi va fi sancţionată de Consiliul Naţional al Audiovizualului, amenda fiind cuprinsă între 5.000 de lei şi 10.000 de lei, potrivit Legii nr. 504/2002”. În expunerea de motive a proiectului de act normativ se precizează că traducerea expresiilor din limba străină folosite în film în limba română protejează identitatea limbii. De asemenea, iniţiatorul legii consideră că „mesajul este mai uşor de receptat, iar telespectatorul poate urmări mai atent scenele filmului şi jocul actoricesc”. Nimic mai fals, dacă ne gândim la ce fel de filme sunt difuzate de canalele noastre de televiziune: sex, violenţă, horror, sex, violenţă… numai bune, aşadar, de „dublat sonor”, pentru protejarea limbii române…
Partea cea mai discutabilă a acestei iniţiative este că, prin renunţarea la subtitrare, se renunţă poate la şansa reală şi zilnică a românilor de a mai citi ceva! Fiindcă, e clar, în ciuda miilor de edituri, a miilor de cărţi tipărite anual, din buget mai mult sau mai puţin personal (tot românul, chiar şi cel care nu ştie să scrie, se crede poet şi vrea să demonstreze aceasta), a tuturor târgurilor de carte, a tuturor lecturilor publice etc., românii nu prea mai au timp de răsfoit cărţi. Singura şansă ca să nu uite literele, pentru mulţi, tot subtitrarea filmelor rămâne, aşa că dublarea vocilor, dincolo de faptul că ştirbeşte „calitatea” peliculei, contribuie şi la sporirea analfabetismului. Iniţiativa este discutabilă şi pentru că, potrivit aceloraşi rapoarte ale Comisiei Europene, populaţia noastră mai suferă de încă două boli: agnozia auditivă – oamenii nu înţeleg ce aud – şi analfabetismul funcţional. Despre acesta din urmă se vorbeşte cu profundă mâhnire patriotică, noţiunea referindu-se la persoanele care ştiu să citească, dar care nu înţeleg ceea ce au citit. Persoanele cu analfabetism funcţional au urmat şcoala şi chiar au obţinut o diplomă corespunzătoare unui nivel de educaţie, dar nu deţin competenţe de bază suficiente.
Dacă am lua în serios aceste rapoarte, ar trebui să credem că am devenit un popor de tâmpiţi, că, din naţiune, ne-am transformat într-un număr variabil de triburi şi că şansa noastră ar fi să vină Europa, FMI-ul, investitorii de toate naţionalităţile şi cine s-o mai crede vrednic, să ne cumpere şi să ne educe. Pentru binele nostru şi al lor!
