Spaţii culturale nr. 8 – Iubindu-l pe Eminescu
Noi, românii, l-am iubit pe Eminescu, mai puţin în timpul vieţii sale pământeşti şi mai mult după ce şi-a început călătoria spre infinit, fiindcă aşa ne obligă o tradiţie străveche, să nu ne preţuim valorile decât în două cazuri: atunci când ele se bucură de recunoaşterea străinătăţii (vezi cazurile Eugen Ionescu, Eliade, Cioran ş.a.) sau atunci când s-au dus la cele veşnice şi nu mai pot, evident, face concurenţă celor vii şi foarte siguri de aceasta şi de talentul lor.
Iubirea faţă de Eminescu a avut chipuri diferite, în funcţie de interesele de moment: contemporanii lui, care îl credeau nebun şi care, în treacăt fie zis, se străduiau din răsputeri să arate că ,,n-ar fi vreun lucru mare”, îndrăgostiţi brusc şi plini de elen în campania de apărare a numelui și renumelui poetului, puţin a lipsit să nu-l linşeze pe Macedonski pentru nefericita epigramă căreia, de altfel, i s-a făcut o publicitate nemeritată, îndreptăţind suspiciunile (şi eu le manifest) că ea ar fi reprezentat prilejul, nicidecum cauza. Prilejul de a-l lovi bine, de a-l marginaliza pe un alt mare poet, pus la zid, chipurile, pentru atitudinea ireverenţioasă faţă de „poetul nepereche”. Situaţia se repetă şi în zilele noastre, domnul Patapievici şi alţi cărturari, de altminteri stimabili, dar incapabili să vadă în Eminescu altceva decât „un animal păros” ori „cadavrul nostru din debara”, fiind de nenumărate ori criticaţi pentru lipsa de pioşenie în faţa purtătorului nostru de făclie, a prinţului, a luceafărului etc. (limbajul ditirambic pare inepuizabil când vine vorba despre Eminescu).
Pe Eminescu l-au iubit mult profesorii de română, şi cei de toată isprava, dar şi cei mediocri, mai ales cei din urmă, care, lăudându-l găunos, preluând formule deja consacrate şi umflându-le metaforic, aveau impresia că prin aceasta îşi aduceau strălucita contribuţie la cultura şi literatura noastră. Mulţi dintre ei nu se gândeau că tămâiază imaginea unui sfânt, că prin această adulaţie servilă, necondiţionată, perpetuează un mit şi nu creaţia reală a unui poet autentic. L-au îngropat pe Eminescu, pentru a doua oară, sub un munte de superlative – unele de-a dreptul amuzante, altele atât de false, încât orice om cu bun-simţ roşeşte auzindu-le/ citindu-le. Iubindu-l aşa de mult pe Eminescu (dar şi mai tare iubindu-se pe ei, căci, zice poetul: „Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel/ Nu slăvindu-te pe tine, lustruindu-se pe el/ Sub a numelui tău umbră…”), alţii l-au adorat… confiscându-l: filosofii au spus că-i filosof, astronomii – că-i astronom, l-au revendicat matematicienii, apoi chimiştii, istoricii, iubitorii de limbi clasice şi moderne, fiindcă „omul deplin al culturii române” pare să fi fost de toate, înainte de a fi poet.
Pasiunea – reală – pentru cultură a lui Eminescu a fost interpretată în tomuri întregi, disecându-se fiecare conspect şi fiecare notiţă păstrată (cu voia domnului Maiorescu), răstălmăcindu-se fiecare rânduleţ, până ce din profunzimile lui se desluşea, limpede, sclipirea de diamant a geniului nepieritor. Aşa cum criticii literari – şi nu numai ei, ci o întreagă oaste de filologi… mai mult sau mai puţin oneşti – au jubilat în faţa fiecărei rime rare, a fiecărei imagini, a fiecărei virguliţe aşezate exact acolo unde trebuie, aşa au jubilat şi filosofii, şi istoricii, şi matematicienii, ba, mă bate gândul că şi contabilii, fiindcă există destule dovezi că Eminescu era pasionat şi de ştiinţele economice.
Cred că, bolnavi de superlativită acută, l-am pierdut cumva pe Eminescu – poetul. Poetul pur şi simplu, cu toate meritele lui reale. Tot căutând obsesiv să spunem ceva nou şi nemaipomenit despre el, l-am făcut să-şi piardă din importanţă. Atitudinile contemporanilor noştri, care-şi mărturisesc inapetenţa faţă de creaţia eminesciană, se explică în bună parte prin această nevoie de a spune ceva nou şi de a şoca „burghezul” („dinozaurul”, admiratorul de relicve). Ca să se repeadă la tine o mulţime de cărturari, profesori de limba română, redactori de gazete şi critici literari (care, în condiţii normale, nici nu te-ar băga în seamă) e suficient să-l înjuri pe Eminescu. Metoda aceasta e veche, dar la noi a răspândit-o iar mass media, demonstrându-ne, prin grija ei părintească, cum devii celebru peste noapte doar aruncând cu noroi în bărbile maeştrilor, manifestându-ţi ruşinea că eşti român, aruncându-ţi la gunoi valorile culturale, negându-ţi identitatea etc.
Eminescu nu are nevoie nici de iubirea noastră, nici de superlativele noastre, nici de lacrimile coafezelor noastre, ale gospodinelor şi ale majoretelor, ale piţipoancelor TV şi ale soţiilor de demnitari, care suferă telegenic şi sincer atunci când îl ascultă pe la nunţi pe Vali Vijelie cântând cu foc „Pe lângă plopii fără soţ / Adesea am trecut/ Ooof, viaţa mea!”. Eminescu n-are nevoie nici de tomurile noastre, nici de eseurile noastre, nici de celebrarea ieftină şi mincinoasă de la mijloc de ianuarie şi de la mijloc de iunie.
Eminescu are nevoie, cred, să fie citit corect şi să fie aşezat cu demnitate într-un loc de care să nu ne ruşinăm: într-o istorie desacralizată a literaturii române. Fiindcă noi avem biblii şi versiuni autohtone ale Almanahului Gotha, în nici un caz istorii adevărate ale literaturii române. Să-l iubim pe Eminescu atât de mult, încât să nu mai simţim nevoia să spunem minciuni despre el; să-l ţinem aproape, în casele şi-n inimile noastre, şi să nu-l mai îndepărtăm, prin sanctificare forţată.
