Pe urmele… Facebook-ului – Fanfaronade
Pe cinstea mea, n-am nevoie de o lecție de viață pentru a înțelege ce vreau cu adevărat.
Oricât de încântat aș fi de experiența lui De Vitto, n-aș spune cu ușurință, ba chiar deloc, adio locului pe care l-am ales ca odihnă și spațiu de desfășurare și derulare al activităților mele zilnice. Cu toate că nu mă sfiesc să-l drăcui de câte ori constat că nu este paradisul, idealul. Imperfect el, eu și oamenii ce-l populează. Cuprins de panica zilei curente, amicul, ruda, necunoscutul încearcă pronosticuri disperate, oscilând când pe o parte, când într-o rână spre o cunoștință cu pretenții cu scaun sub cap, cald, plușat, verde ori roșu și îndeamnă pe oricine le pică în vedere să meargă, firește, către urne.
Privind retrospectiv, uneori mă dojenesc pentru adeziunea către un curent politic, către un rostitor de adevăruri sau doar de cuvinte deșarte, însă n-am abdicat niciodată de la părerile expuse, pentru mine ce a fost e bun făcut și nu caut greșeli momentelor devenite istorie și nici făptuitorilor acestora. Opțiunile mele au rămas neshimbate încă de la prima balconiadă și judecata continuă cu aceeași măsură. Doar că astăzi detașarea mea este totală, n-am nici partidă, nici contrapartidă, însăși noțiunile de idealism, doctrină s-au disipat în scuza că timpul este atât de prețios încât nu ne mai putem permite reflecții omenești la fapte animalice, atât de prețios încât secundele se numără doar în valori monetare. Diferite de la un nivel la altul.
Votați! Altceva nu găsesc prietenii mai bun ca să mă atragă cât mai aproape de secția electorală proprie, doar contraexemple, aceeași frustrantă neliniște de viața altuia, o injurie generală la adresa nimănui. Deoarece nu e nimeni de blamat și totodată toți de la un capăt la celălalt, lăudat niciunul. Și știți că toți spun adevărul. Azi se aleg siglele, oamenii mai puțin, pentru faptul că parlamentul este o sală cu scaune efemer ocupate și instabile: pici din ele când ți-e lumea mai dragă, când cheagul dă să prindă crustă.
Da’ vouă vă arde de goliciune vocabulescă și oamenii mor de nepăsarea semenilor. Mă uimesc campaniile pentru strângerea de fonduri umanitare, feroce, chiar de-ți cuvântă blând și se varsă lacrimi precum cele ale cerșetorului ordinar. Iar scopul inutil. Printre altele, biserica a reușit să-și mobilizeze forțele și să atragă, cu frica lui dumnezeu, o mână de bani trebuincioși unei bolnave de cancer din Bistrița, bani buni doar de înmormântare, fiindcă treburile pe pământ trebuie să fie făcute ca după scriptură: cea sfântă și, căci nu încape alternativă, cea legală.
Dă-i omului banii în mână și dacă păcatul va sta să-l mâne către ale celui cu coadă, a lui să fie! Se ceartă mațele-n burtă și oamenii prin cenacluri. Ca mine cu domn Zanfirescu la prima ședință la care am participat vreodată și de curând cu madam Pioară. Se ceartă ei oameni mai pretențioși și mai prețioși ca noi, printre ei, vreo doi de la Bacău, în inima cenaclului George Bacovia, pe moaștele lui Labiș…. E mort, fraților, ca și căprioara-i, odele închinate comunismului și multilateral dezvoltatul la fel. Voi ce credeați?
