Spații culturale nr. 4 – Despre traduceri, cu dragoste
Imediat după revoluţie sau ce-o fi fost ea, când hoardele de străini au început din nou să treacă fruntariile ţării, cu armele (la propriu şi la figurat!), cu bagajele şi cu ajutoarele lor mai mult sau mai puţin umanitare, bibliotecile românilor au fost printre primele lucruri de care s-au minunat. Unui prieten din Franţa, de exemplu, nu-i venea să creadă că am integrala clasicilor francezi în ediţii frumos traduse şi tipărite în condiţii grafice demne de invidiat. La fel mi s-a întâmplat şi cu englezii, cu olandezii sau cu americanii veniţi „să ne ajute”, să întocmească raporturi, statistici, analize etc. Pentru ei, poate şi datorită războiului rece, graniţelor închise de regimul totalitar, slabei circulaţii a informaţiilor, precum şi datorită unor articole defăimătoare publicate în Occident cu scopul de a se produce o reacţie împotriva regimului comunist din ţara noastră, românii erau priviţi cu compasiune, dar şi cu dispreţ, nepărând, în ochii cei culţi, larg deschişi şi cu desăvârşire liberi, decât un soi de paria, condamnaţi la muncă fizică şi incapabili de fineţuri culturale.
Adevărul, pe care noi îl ştim de mult şi pe care Europa şi alte zone abia încep să-l afle, este că România are o tradiţie spirituală solidă, iar elita ei culturală poate oricând să stea alături de elita europeană atât de vehement izolată de „margine”, respectiv de ţările din fostul bloc comunist. Traducerile din marea literatură a lumii au reprezentat o parte importantă a existenţei noastre spirituale şi trebuie să recunoaştem că nu ne-au lipsit niciodată traducătorii de excepţie, după cum nu ne-au lipsit nici scriitorii de valoare. Am avut mai puţine şanse ori deloc, dar aceasta este o cu totul altă problemă.
Se ştie că, pentru a exista şi pentru a-şi îndeplini misiunea, o carte trebuie să fie citită, plus că ea mai trebuie şi tradusă şi făcută să circule, astfel ca mesajul ei să ajungă la cititorii cărora le este destinată. Epoca de tranziţie a făcut să apară, pe lângă multiplele eşecuri economice, sociale şi politice, şi eşecuri culturale. Atât de deschisă, în fond, către exterior, cunoscând şi acceptând valorile europene, încercând din răsputeri o sincronizare justificată prin tematică, modalităţi de abordare şi talent scriitoricesc, literatura română – şi scriitorii ei – s-au văzut siliţi să constate că „reciproca nu-i adevărată”… că se întâmplă cum zicea Ion Creangă: „-Măi, Ioane, dragi ţi-s fetele?/ – Dragi! / – Dar tu lor? / – Şi ele mie!”. Cu alte cuvinte, în afară de traduceri sporadice din Eminescu, Creangă şi alţi câţiva scriitori „canonici”, nimeni nu s-a dovedit cine ştie ce interesat de fenomenul cultural românesc. Ce s-a făcut a fost de multe ori în grabă, din interese mai curând politice, conjunctural, neselectiv şi, evident, nesemnificativ. Faptul că, de exemplu, Mircea Cărtărescu ori Elena Vlădăreanu sunt traduşi în câteva limbi de circulaţie şi că fac act de prezenţă pe la târgurile internaţionale de carte nu înseamnă câtuşi de puţin că se aduce un real serviciu literaturii române ori că se contribuie decisiv la recunoaşterea ei. Ne plângem că nu avem premiul Nobel pentru literatură: la felul păgubos cum ne gestionăm bugetul cultural şi ne irosim talentele, nici nu-l vom avea vreodată.
În acest context, al crizei de traduceri şi de traducători realmente valoroşi din limba română în alte limbi, s-a întâmplat un fenomen care are şi o parte tragică, şi una comică, dar şi logica lui de nezdruncinat: la noi şi aiurea, orice loc gol trebuie ocupat. Prin urmare, au început să apară peste noapte, cu un elan egalat, poate, de ritmul fabricării de psihologi şi de avocaţi ori al deschiderii de universităţi particulare pe tot cuprinsul ţării, de la Săpânţa până la Cochirleanca, au început să apară, deci, traducători de ocazie, nu întotdeauna sau foarte rar selectaţi din rândul profesorilor de limbi străine.
Aproape că nici un autor care se respectă nu mai vrea să-şi tipărească volumul/ volumaşul/ plachetuţa decât în versiune bilingvă sau plurilingvă. N-ar fi lucru rău, dacă ar exista garanţia că lucrările cu pricina ar avea şansa ieşirii din ţară şi a unei circulaţii şi mediatizări pe măsura idealului fiecăruia.
Din păcate, însă, majoritatea ediţiilor româno-franceză-englezo-japoneze etc au aceeaşi soartă cu ediţiile modeste în limba română: tiraj confidenţial, lipsă de ecou critic, lipsă de mediatizare, lipsă de circulaţie, necitire, egal – moarte.
Aşa stând lucrurile – iar autorii în cauză, spre lauda lucidităţii lor – nefăcându-şi cine ştie ce iluzii, avem foarte numeroase traduceri, publicate în volume sponsorizate, de cele mai multe ori, din bani publici – de pe la Consiliile municipale, judeţene, de pe la ministere, mai prin preajma alegerilor (orice campanie electorală musai se bazează şi pe faptele culturale săvârşite de candidaţi), mai cu ocazia vreunei aniversări, fie din alte motive extraliterare. Volumele cu pricina rareori trec frontiera, pentru a fi cunoscute în lume. Mai auzi câteodată o laudă înduioşătoare: „Volumul meu circulă în peste zece ţări”; în traducere liberă, aceasta înseamnă că autorul cu pricina are câte o cunoştinţă (nu neapărat prieten şi nu neapărat scriitor) în fiecare din ţările pomenite. Dar cu un volum (hai, două, hai, zece!) nu înseamnă că ţara respectivă te cunoaşte. Păcat de truda traducătorilor, de banii irosiţi şi de iluziile pierdute.
