Pe urmele… Facebook-ului – Cărțulescu
La târg ca în bazar: tarabe cu marfă perisabilă și termen de garanție nelimitat.
Doi termeni care se bat precum cocoșii, reflectă însă un fapt real, un concubinaj ciudat între substanță și materie, fila de carte și conținutul, ambele supuse celor două stări ale scurgerii timpului, de agregare și risipire. Strânsura de pagini ,,se trece” după prima și poate ultima parcurgere și ia calea veșniciei locului de depozitare. De altfel, firul epic, liric sau tehnic odată depus între foi este sortit retușurilor, îmbunătățirilor, ceea ce face din operă, uneori, una de două parale și din siguranța nemuririi doar un bon fiscal anulat pe casa de marcat.
Că este ori nu Cărtărescu un magician al vremurilor optzeciste și încă trei decenii peste, se poate verifica ușor: deschizi un volum, urmărești câte rânduri dorești și pui ștampila corespunzătoare pe fruntea creativă. Da ori ba. Cu bune și nebune. Nefiind nicio legătură între lecturarea câtorva cadre din Levantul și zgârcenia de a nu da 80 de lei pe Solenoid, m-am văzut racordat la pretendentul premiului maxim mondial pentru literatură de fostul meu îndrumător în ale francezei în liceu, Radu Bătăturescu. Nu știu care au fost mecanismele prin care cei doi și-au ,,unit” destinele, nici nu presupun, cert este doar sentimentul că doi oameni deștepți s-au potrivit la fix în dreptul cuvintelor, doi ,,dezaxați” de la arborele genealogic al societății s-au hotărât să facă mici revoluții în monotonia și banalitatea uzării vocabularului: Mircea în ipostaza constatatorului, a descoperitorului într-un compatriot ,,detașat” cu trupul în Franța un interesant tălmăcitor de sensuri, Radu suportând emoțiile de gazdă, de ins aparent cuminte, ușor neliniștit și mirat la câte un epitet generos plasat capsulei de microfon.
La Gaudeamus, printre sutele de standuri cu roșii, verzi, ori de culoarea portocalei coperți, cu spatele la balustradă, domnul profesor a recidivat la capitolul poezetă, după un an și jumătate s-a ,,Descheiat la Vise” în văzul și auzul celor prezenți, cu aceeași dezinvoltură ca în trecut, cu același păr alb, grizonat bine cândva, cu chipul gata să izbucnească într-o grimasă desprinsă parcă din versurile sale și aceiași ochelari.
După, au urmat toate cele. Autografele. Fără masă și dans. Presupun. N-am rupt pragurile pavilionului bucureștean. Motive ar fi cel puțin două. N-am știut. Nu mă simt bine în aglomerări. Dar aș fi mers sigur. Am înțeles însă ceva de Timișoara ca oraș de lansare. Am încercaf o părere de rău. Și încă una. A doua a prins un iz parșivenie. Unde era să fie? Chiar în multiplele formulare de înscriere pentru un stand de prezentare și vânzare. Și în titulatura ademenitoare: Carte de învățătură.
Presupun că cea mai mare mârșăvie la voi în top ar fi jocul politic. Aflați că vă înșelați amarnic. Doi, fatidic număr, piloni, două instituții fac un comerț de succes, vând cu ora și metrul pătrat iluzia că scrisul poate aduce bani. V-ați face cruce să știți că Romexpo și Societatea Națională de Radiodifuziune vă pune la dispoziție un minim minimorum de 40 de galbeni europeni/mp.
Așa cultură mai zic și eu!
