Ora de muzică 237
Familia, baza societății muzicale. Una cam dezmățată, deloc trainică, atinsă prea des de morbul câștigului și mai ales al gloriei.
Plecasem cu inima deschisă la a vă prezenta câte un rând de surori și frați angrenați cu trupul și sufletul în penultima călătorie pe mările cugetărilor marinarului Sting, însă mereu se întâmplă ceva și o mână nevăzută mă poartă drăcește pe alte căi de foc. Vedeți, vă închipuiți și-i invidiați pe muzicanți. Mai întâi fiindcă sunt cocoțați pe o treaptă de pe care se fac vizibili, execută după știința voastră o muncă ușoară, plăcută și câștigă, spre invidia tuturor, o căruță de bani. În cazul unora s-ar putea să aveți dreptate, asistați totuși la o găinărie, priviți o farsă după care unii pleacă prea plini de sine, restul supărați sau mai bine zis cu un soi de dezădejde-nădejde, în ordinea asta, că lanțului puținei fericiri nu i se va rupe nicio za. Aceste micuțe, dar consistente reglaje la centimă, produc frustrări oricărui membru al producției binefacerii auditive, numai că această frăție, pornită din două locuri diferite, s-a pierdut în complexul de detalii tehnice, din aproape în aproape, stăpâne pe artistic. Cele două zone de obârșie s-au reunit la mijloc, acolo unde erau stăpâni cântăreții de restaurant: amărâții de lăutari, angajați la jumătate de mie până să vină democrația pe capul nostru ori mai puțin și rockerii terminați de foame după bețiile crunte cu vodcă și amantlâcuri la toaleta casei de cultură. Toți aceștia azi stau adunați în jurul conceptului ,,cover”, înțoliți, prețioși și stimați pe deasupra pentru sumele, cu fiecare an, mărite ca pulsul după un dans alert. Destul, ar afirma toți cei ce nu-s de-o breaslă cu ei, cu 250 de Euro trăiește unul de la țară o lună boierește, pe naiba spun eu. Nimeni nu face socoteala achiziționării unui obiect emitent de sunet, da, foarte performant, pentru că altfel nu mai pupi fir de eveniment, și afirmația include și pe cei ce și-au asumat o parte din reușită, mai întâi, acum vreo zece ani când fenomenul prindea contur ca ,,ia-mă și pe mine cu stația și două becuri înfipte în fundul unui tub de conductă de irigații”, apoi cu pretenții cum că fără ei și ale lor aparate nu se mai poate, ajungând în aceste clipe minunate să încaseze mai mult decât formația toată, proclamându-se pe sine părinții de drept al fătului numit contract. Cel mai greu de acceptat este cazul în care acest samsar de decibeli și fotoni îți este confrate, coleg, când el doarme a doua zi după încheierea sezonului cu peste 40.000 de parai de Europa și tu doar cu 5.000. Contabilicește.
Muzica-i pe bani, dar frăția instrumentelor eliberată de mișmașurile chitanțelor este veridică. Nu în România. Nu în cloaca asta unde bietul cântăreț pe gură ori cu mâna a ajuns la mila a încă unor vânzători de sclavi: impresarul, deținătorul de sunet și cel de lumini. Acestora le-aș pune în cârcă fiecare cuvințel, fiecare notă, fiecare anunț și așteptatul dezlegat de mireasă, toate la un loc. Fiecare emoție, fiecare repetiție și cei câțiva ani de studiu. Fiecare oră așteptată până la primul doi-zece.
