Pe urmele Facebook-ului – Poftiți la… tartru!
De puține ori am mulțumit cuiva în afara prietenilor și tot unuia, fiindcă mi-e mai lesne, am să-i împart recunoștința: Marius Cernea.
El s-a îngrijit să-mi aducă primul număr din Sensul, al lui, tot el a găsit timp pentru un ceai și pontul pentru cea de-a doua ediție. Pentru azi la fel, același gest, dar nebăuit, cum nici ale lui Mihai Sarca nu păreau să mi se adreseze, mi-au făcut cu ochiul și la prima vedere am zis că-s ale naibii de bune pentru o dezbatere mai puțin serioasă. Sau o fi fost?
Marius m-a pus să aleg, doar că între viitor și trecut sunt nevoit să optez pentru vremurile celor ce apun, nu din respect, nici din conservatorism sau spirit de gașcă cu bătrâneii, ci din nedreptate și sentiment de umilire. Nu degeaba mi-am răcit gura cu Zăngănelele și Paràlele, căutam nu să deschid ochi, ci să descătușez empatii, ,,prostiile” de mici sentimente către semeni, nu principiile noii găselnițe sociale: democrația. Și-ar mai fi o trăire de aortă ce nu mi-a dat pace și m-a determinat să pun în două tasuri o clasă întreagă de ,,degenerați” fizicește și un olimpic: iubirea pentru limbă, altfel decât v-ați închipui și pentru acest acasă căruia toți îl spunem pat, cameră, imobil, stradă, cartier în anumite cazuri, oraș, județ și țară.
Toți i-ați zis pe nume, mulți v-ați bătut chiar cu pumnii în piept că știți să remediați ceea ce este firesc să se întâmple de când e lumea lume: recunoașterea bătrâneții așa cum trebuie. Ciudățenia asta cu biletele la teatru, film și concert are idioțenia în sânge, mai ales în privința numărului maxim de participări: patru. Dac-am trăi într-o lume normală, într-una de un idealism, cum să-i spun, la limita închipuirii, poate, numai că în strâmba noastră actualitate se fac legi și pentru lucruri imposibile. Una dintre ele este aceasta, o închipuire ireală, batjocoritoare, un prezumtiv îndreptar pentru nimic, încă o încartiruire după bunul plac al câte unui salvator. Domnul reprezentant din popor viețuiește probabil în afara scoarței terestre, caz în care nu cunoaște rasa umană, vine, printr-o inginerie de mileniu patru, dintr-un secol anterior, degeadat undeva la poziția minus, în care nu se inventase nimic din ce se numește plăcere artistică, catharsis. Fără a epuiza posibilitățile, părerea mea este că această emanație de buletin de vot se crede în Africa, la fel ca doctul și influentul Tender, ce acorda papuașilor, fie ei troglodiți ori zdraveni de muncă, o cifră intelectuală peste cele trei maxim admise.
Știți că n-o să fie posibilă o asemenea ofertă, eu aș refuza-o oricum: 1, pentru că n-am ajuns până la vârsta când puterile nu te mai ajută demn de milă și 2, fiindcă n-o să mă mulțumesc ca un copchil să mă ducă de mână ca un câine în lesă. Din acest motiv, fiecare pe drumul lui. Ține de opțiuni proprii să devii mai deștept, să vrei o glorie ce s-a inventat la alții, să te prefaci că rolul îți vine turnat ca o mănușă, din când în când să trimiți mesaje că dorul îți dă târcoale și după ce societatea gazdă nu mai are nevoie de cariera ta, să revii glorios spre a te dedica trup și suflet comunității de nătângi pe care ceva timp, mult, în urmă i-ai lăsat cu buza umflată. S-au trecut colegi, amici, profii, mamele și tătăicii, ești doar tu și câțiva supraviețuitori: împreună insignifianți.
Mă-ntorc la bunicuți și proiectul de lege. Imbecil este ultimul invectiv pe care-l mai pot învesti în această afacere cu filme private, cu roluri jalnice, impudice, cu tot soiul de scamatorii muzicale arvunite pentru public fără de lețcaie. Spectacole….
