Ora de muzică 221
Marinar. Ca Petru. Liber. Cândva. Azi doar un pălmaș la docuri. Târâind picioarele anevoie, odată cu ele o pereche….
De cizme. La fel ca lanțurile ocnașului, grele. Simbolul robiei și neputinței. Cumva soarta țăranului român. Sărac. Sclav iubirii de glie. Și ar fi fugit. Și n-avea unde. Și ar fi rămas. De aici pornește subiectul piesei aflate la poziția a doua de pe disc, Dead Man’s Boots. Remarca ați făcut-o, privind la picioarele și mai ales simțind mirosul acestora când tatăl, ostenit, sosea de la zilnicul program de lucru. Când sărăcia dă ocol unei astfel de case și o împresoară fără speranța evadării, un părinte, în culmea sarcasmului amar, știindu-se pe sine și familia damnați, cu bonomie ultimă, oferă fiului, simbolul testamentarului de drept al unei viitoare generații, cele mai de preț obiecte: cizmele sale vechi, încărcate de odoare, martore la istoria trudei cu care tutorele s-a spetit să aducă o bucată de pâine, moștenirea primului străbun trecut la civilizație. Căci desculț ar însemna să fii cel din urmă om. Aceste obiecte de încălțat sunt viața însăși, purtarea lor un privilegiu, prilejul de a intra cu drepturi depline în societate, consemnul, parola cu care vei primi acceptul de a te alătura celorlalți. Invitația de a le proba, acum cât el, tatăl, se mai poate mândri, de a-l vedea mergând în ele, este testul de fidelitate suprem, siguranța că un nou copac, azi o firavă mladă, va prinde rădăcini în pământul natal. Revenind la realitatea imediată, îi spune fiului că și un tăietor de lemne, primul din lanțul trofic al nașterii unei ambarcațiuni, are nevoie de o slujbă și un loc definitiv în lume. Ritualul încălțării, un picior într-una și apoi celălalt, pare asemănător pantofilor fermecați din basme, îi lovești de două ori unul de altul și te poartă oriunde vrei, aici te conduc singure, după o busolă proprie, de acolo, din vârful dealului înapoi acasă. Tânărul, oricum s-ar numi, în pragul deciziilor proprii, aproape de vârsta la care devii bărbat, are ,,spasmul” împotrivirii, își întreabă părintele de ce crede că ar face gestul și primește ca răspuns o mână, dar nu sunt încredințat că în ,,bunătatea” lui nu i-a administrat chiar o palmă peste față, nu reiese clar din context, îl întreabă de unde ideea că va sfârși în aceleași cizme mulțumit cu o plată mizeră, iar el tatăl, speriat de lipsa de perspectivă a fiului, răspunde la fel de interogativ: ,,Și ce naiba ai să faci?”, la care fiul, ,,Orice, mai puțin ce faci tu!”. Oricare ar fi magia cizmelor, fiul se lipsește de ele, va călca propriile cărări, va avea propriile rațiuni și cuvânt, se dezmoștenește de orice pensie, orice danie, de orice sfat ar primi din partea tatălui, fără dispute, cu argumente, fără implorare la crucea de pe perete când simți că numai ea te mai poate ajuta. ,,Și vei muri înainte să mă vezi cu cizmele tale de om mort.”
Citeam strofele, dar de fiecare dată îmi închipuiam altceva, o nouă realitate se înfiripa în minte, aveam ba un copilandru de pus la ,,critici”, ba un adolescent, tatăl era sau cherchelit, prost de-a binelea, grosolan ori inteligent, cu sufletul chinuit sau detașat de toate. Și cizmele acelea…. Cât privește textul melodiei trei, And Yet, planul se reduce la oraș, la…. Întoarcerea fiului rătăcitor. De pe mare. La ceață. La răsărit de soare. La pescărușul mesager de țărm. La atracția locului natal, stelele din emisfera cerebrală care au călăuzit marinarul înapoi, la vise. Vă las plăcerea descoperirii poveștii, cineva așteaptă dincolo….
