EditorialHome

Penarul lui Marinică

 Povești din satul de la capătul lumii

vintage-1386249_1280Jeep-ul gâfâie greu, urcând panta abruptă, împingându-și, cu încăpățânare, sutele de cai în vârful pistoanelor. Drumul, brăzdat adânc de ogașe, e de lățimea mașinii, flancat de pomi fructiferi ce își apleacă spre tine crengile doldora de gutui.
În pieptul dealului, jeep-ul gâfâie scurt de trei ori, apoi se oprește. Am ajuns!
Preotul care era cu noi se dă jos de la volan și intră în curte. „Tanti Sița… tanti Sițaaa… tanti Sițaaaa”.
La poarta mare se văd ițindu-se capetele a doi copii. Băieți. Îi vede preotul și îi cheamă – „Ioane, Marinică, ia veniți puțin”. Între timp apare și tanti Sița, bunica celor doi bucălați. Copiii se apropie sfioși, cătând cu curiozitate când la mine, când la mașină.
– Tanti Siță, ia zi, ai luat pentru școală la copii?
– N-am luat, păcatele mele, părinte, că nu mi-a sosit pensia. Când mi-o veni îi dau lu’ Vasile a lu’ Voica să îmi ia că face naveta la Rîmnic.
– Domnul vrea să le dea niște rechizite pentru școală copiilor. Ce clasă sunt?
– Să îi dea Dumnezeu sănătate că mare pomană își face! Sărutmâna, părinte! Ionuț trece a patra, da’ ăsta micu’, Marinică, e la grădiniță!
Iau ghiozdanul din portbagaj să îl dau lui Ionuț, băiatul cel mare, muncit vizibil de bucurie și nerăbdare. Când îi dau ghiozdanul îmi dăruiește un zâmbet cald, pur, sincer și un „sărutmâna, bodaproste”. În acea fracțiune de secundă când am făcut acest schimb, pentru o clipă am preluat corvoada copilăriei schilodite pe care acest copil o are. Prins între certurile părinților și neputința bunicii, într-un sat uitat de lume, își consumă copilăria în picioarele goale, adormind seara pe perna soioasă visând la minunățiile aflate la școală. Cică sunt copii care au televizor și telefon. Cică au apa caldă în casă în fiecare seară. Cică tot anul umblă încălțați și mănâncă ciocolată. Ah, ciocolata, și-aduce aminte de ea, mai primește când e pomană în sat! Ce dulce se topește ea în gură și cu câtă teamă îi dă drumul să alunece pe gât. Dacă se termină?!
Copil amărât!

Marinică

Marinică a venit să se uite și el în cutia cu ghiozdane, iscodind curios și cu speranța că o să am și pentru el ceva. M-am panicat, nu prea știam ce să îi dau să nu îl dezamăgesc. „Marinică, pentru tine nu am ghiozdănel, că nu te duci la școală, dar îți dau un penar, cu culori, cu carioci, să desenezi ce vrei tu”. I se luminează toată fața, îl strânge la piept ca pe o ciocolată. Brusc, îmi aduc aminte că mai am și o săbiuță. Mă întorc la mașină să iau săbiuța când… mai dă-o dacă mai ai cui! Marinică al meu o zbughise cu toată viteza în casă, să se bucure de comoara pe care o primise. „Marinică… Marinică… Marinică”. Marinică al meu să mai vină… pace! Îi dau sabiuța bunicii.
Bunica, prinzând momentul prielnic, îi spune preotului „Părinte, să îl certați că n-a venit duminică la biserică, să îl certați, părinte, dacă mai lipsește de la biserică. Vezi, Ionuțe, că părintele s-a gândit și la tine?! Să nu mai lipsești!”. Sărmana bătrână, într-un sat dărăpănat, cu șanse minime de civilizare, a identificat în „calea bisericii” calea salvării pentru nepoțelul ei. Că așa sunt bunicile, în orice lucru se uită cu dragoste de nepoți!
Copil amărât!
Până am plecat din poarta lor, Marinică nu a mai ieșit la poartă, nici măcar după săbiuță. Cred că își ascuțea cu mânuțele lui tremurânde culorile ca să poată desena o mașinuță! Toată copilăria lui și-a dorit să aibă o mașinuță!
Copil amărât!
Când mai plecați la cumpărături, puneți 10 lei deoparte, să îi luați și lui Marinică o mașinuță!
Unde îl găsiți?!
E vecin cu voi!
Distribuie:
Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Share