Ora de muzică 217
Citirăți Eminescu, măcar acolo un Epigon, o Sara pe deal, prostii din acestea. Sesizarăți fluiditatea propozițională și frazală și recunoscuserăți că rar se mai putură lipi cuvinte fără pretenții cu superglue de geniu.
Sunt de acord că are meritul recunoscut național al unei minți supraponderale și mai sunt pentru o zi în care toți cei de-o voință literară să se întoarcă la dragostea dintâi, matură, a mostrei de rațiune furnizată de primul…. Nu pot să accept însă întreaga vrajă și beatitudine vocabulescă etalonată după o singură ștanță, ar fi destul de puțin și dăunătoare spiritului, o singură cale de atac produce dezastre incomensurabile. Într-adevăr, mai sunt și alții, cu alte viziuni și poate ar căpăta un nume, dacă voința critică ar lăsa deschise și alte canale de comunicație. Altul era făgașul pe care doream să merg. Reiau de la actul de creație eminescian. Puțini v-ați arătat interesați de ciornele maestrului, de altfel, sunt destul de bine păstrate ochiului poporului, puțini ați remarcat slabele ,,slove” ale magicianului Luceafăr, foarte dezlânate, fără sens, parcă scrise de cel mai neștiutor de carte. Adică este diferență de la ,,pământ la lună”. Nu trebuie să trageți concluzii greșite, sub nicio formă să gândiți că un alt corector a pus mâna pe creion și i-a ars o urzeală fantastică, există publicistica aproape zilnică unde se vede înrâurirea tratării academice, sunt adunate acolo minte, educație univesală și rationament. Suflet mai puțin. În cantitate mică. Nici nu-l poți afișa când ,,globalizezi” nevoile, cerințele și năzuințele naționale. Șlefuirea îi aparține, registrul în care dorea să se exprime avea nevoie de unelte speciale, o aplecare lăuntrică intimă și sunt convins că de acolo și timiditatea și ,,împotrivirea” apariției lor, se simțea vulnerabil, el, vehementul ziarist pus să facă dreptate supremă, se înfățișa pe sine gol, nud până la ultima pilozitate, expus arătării publice de deget.
Are și n-are legătură cu muzica, dar are. Articolul de ziar poate fi asemănat unei sârbe pe care o interpretezi în fel propriu. Poezia și proza sunt ca ultima compoziție scornită astă noapte. E frumoasă, sublimă, te încarcă de fiori, și ai cânta-o celorlalți, și ai ține-o pentru tine. Diferențele sunt de încărcătură. Noianului de note și nuanțelor timbrale nu le-ai mai schimba nimic, forma ți se pare unică și n-ai mai da-o pe altceva. Vorbim de punctul terminus. Cum se ajunge însă la acest cumul numit melodie, ține de mulți pași și metodici educaționale, de mecanisme care se declanșează intrinsec, cu logică la vedere sau ascunsă. Redai -simți, simți -redai, un cerc vicios căruia mulți i-au pus capăt printr-o tehnică precisă: portativul în față, creionul între dinți și instrumentul la îndemână. O cutumă benefică, eficientă, cu dublu rol: conducerea arcului melodico-armonic pe propriul făgaș, baleind printre sutele de mii și milioanele de note-buchie studiate anterior. Cu toate măsurile de precauție și vigilența sporită, tot mai dai prin caimacul altora, dar…. Să fie clar, compoziția este un act conștient-inconștient al rațiunii. Fiindcă sufletului nu i s-a găsit locul precis în organism, chiar dacă se poate dovedi că nu este altceva decât memoria singulară și de grup a celulelor, creierul rămâne depozitarul dualelor procese electro-chimice, coordonatorul spasmelor musculare celulare percepute ca fiori. Vom da vina pe materia cenușie pentru emisia de idei, inclusiv muzicale și pe acumularea de informații. Concluzia? Știi mai mult, compui mai multe, mai variate, mai neobișnuite. Până la urmă nu este nevoie să te folosești de învățături ca materie de ,,plagiat”, ci pentru a te delimita de el. Chiar dacă limitele nu-ți lasă spațiu prea mare de manevră. Pentru un cântec bun, tu și Eminescu față în față sunteți inutili.
