Paràlele – Șaizăși de parale și zece
Nu v-am spus de ce nu-mi mai place să cânt la evenimente în care sunt incluse furculițele și cuțitele și nici să încurajez tinerii să facă pasul spre: mi-e frică de-o nenorocire….
Primesc un mail, nu singurul dintre cele de tip intruziune invazivă în viața privată, dar primul din seria ,,Aveți nuntă? Avem formație!”. La o sumară vedere, orice curios ar pune degetul pe fotografie pentru o trimitere la obârșii, nu la cele la care s-ar gândi românul de rând, ci la site-ul mamă sau pur și simplu pe youtube, locul unde se dau în stambă artiștii cot la cot cu amatorii. Exodul celor ce au de spus ceva în domeniul muzical către căile nefirești până acum ceva vreme ale virtualului își are începuturile undeva între fluierul spectatorului plictisit, mâncător de ssemințe și chermezele populare gratuite oferite spre culturalizarea în masă a facilului, banalului cetățean semi-capitalist. Există în mintea mea o singură considerație pentru gestul de a face reclamă unei meserii, una care încearcă să se contrapună mijloacelor automate de produs frecvențe, tocmai pentru a o folosi ca piesă la dosarul ,,Cerere și ofertă” în procesul de conștiință pe deplin meritat de adepții curentului ,,Lumea cere populară și manele”. La fel ca stilurile de exprimare artistică, tot așa și oamenii angrenați în industria cu produse de instrument sau voce: nu-i știi, n-ai cum să-i asculți, nu i-ai auzit, nu există.
Am senzația unei cerșetorii, în plus mă simt despuiat de intimitate în fața unor necunoscuți, unor nedoriți și vă jur că mai curând îi trimit o monedă unui ,,întinde-mână” pe stradă decât să creditez niște negustori de note, precupeți la tarabă cu marfă contrafăcută, frumoasă pe dinafară, de la țoale până la strasurile înfipte oriunde ajunge un licăr de lumină, de la profesionalele ,,scule” până la imitațiile unu la unu ale hiturilor de largă circulație. Să fi fost impertinența lor de a mă face atent la ei o clipă cel mai ingrat demers și aș fi suportat lejer, îi ignoram cu ușurință, ba chiar m-aș fi aventurat să le caut două, trei fragmente din ,,creațiile interpretative proprii” cu răbdare și cer senin în minte, dar nu este nici pe departe cel mai rău lucru ce i se poate întâmpla unui călător cu drepturi depline în viață. Pieton mai exact. Cum o fac de regulă, pun piciorul pe asfalt și mă străduiesc să nu devin ținta vreunei mașinării cu combustie internă, dar zilele sunt ca degetele de la o mână…. Din cinci intersecții era să o ratez chiar pe prima. Atenția mea este sporită, nu degeaba m-am ferit din calea mașinilor cum am putut mai bine încă din copilărie, dar acum chiar era să comit întâia greșeală cu urmări necunoscute, să mă izbesc de un vehicol în mișcare. Așa părea, așa se uita taximetristul curajos ajuns cu bara până la zece centrimetri de piciorul meu stâng, ca și cum eu eram obiectul care îi perturba traseul, devenit cantitate neglijabilă.
Privirile tupeiste nu le uit ușor și cu siguranță nu pe ale șoferului devenit judecător de șosea și călău cu ștanță de cameră de comerț și parafă de poliție rutieră. Nici nu-mi închipuiam că nervul acumulat din primejdia intercetățenească va răbufni peste o oră și ceva peste un agent care în numele unor schele, adăugate pe lângă clădirea instituției, fusese ,,montat” să țină liber împrejurul intersecției lui Brâncoveanu cu străduța ce duce către parc, nedând voie ,,riveranilor” să-și parcheze autovehicolele. Câte nu i-am zis, câte n-am aflat…. Să vă spun doar două dintre ele și vouă: nu ai voie să parchezi la 25 de metri de trecerea de pietoni (s-o fi respectând regula asta undeva în orașul nostru unde avem de la un colț la altul cel mult 100 de metri?), ai în schimb dreptul să traversezi la orice întretăiere de drumuri, inclusiv cea de la Fisc, omoloagă celei unde este semaforul, chiar dacă pe el aveți parte de culoare roșie, șoferii sunt obligați să oprească dacă ați pus pasul pe carosabil. Traversați fără frică, dar cu atenție!
