Paràlele – Șaizăși de parale și trei
Vă salutați foștii colegi de muncă, nu? Nu este zi de la dumnezeul plimbărilor pe stradă să nu ridic o mână, s-o duc spre tâmplă și să cuvânt un ,,Să trăiți!” respectos.
Au fost timpuri în care graiul meu nu mai era atât de ferm, unele în care capul se îndrepta spre pământ, obrazul roșea și cuvintele aveau un volum scăzut, ,,bună ziua” devenise un of ce seca sufletul. Nu uit imaginea foștilor camarazi de ciocan, pilă și bonfaier ce dețineau pe chip un zâmbet larg, un piept înfoiat și un mers sigur după încă o zi terminată de lucru, întrebându-mă mândri de statutul lor: ,,Ce faci, Sorine?”. De rușine am răspuns doar cu un sfert de gură, ,,bine”. Numai bine nu fusese, ei erau salariați, eu doar un amărât de șomer fără perspectivă, alungat dintr-un loc căruia îi dăruisem trei ani din viață, dar și câteva ,,opere” ce aveau să mai dăinuie încă o bună bucată de vreme, dacă n-or mai fi și azi. Cea mai importantă dintre lucrările uceniciei mele a fost clădirea unde aveam să prind primul sunet al libertății, atelierul de metrologie, o fostă construcție renovată, modernizată căreia i s-au adus adăugiri, acolo unde, în drum spre poarta principală a intreprinderii sau după program, întorceam capul și mă minunam de ,,tehnologia” manuală a celor ce meștereau la o roată de căruță, la o potcoavă de cal…. Din acele trei mici cămăruțe joase, într-o toamnă, eu, salahorul, și partenerii de mistrii și cancioace, am dat la gata toate cărămizile, acoperământul din plăci de azbociment și magazia alipită dosului clădirii pentru toate cele mai puțin trebuincioase zi de zi. Cu cei de o meserie, cantaragiii, am flancat atelierul cu stâlpi de metal, aceleași onduleuri azbestoase pentru fereala de ploaie, din care au ieșit niște terase de toată frumusețea pentru depozitarea vestitelor aparate mecanice pentru măsurarea greutăților mai mici de o tonă, dar și pentru alte ,,nimicuri” voluminoase ce nu mai aveau loc înăuntru. Nu putea lipsi gardul păzitor de ,,părăsiri de garnizoană”, dar nici faimoasele mele litere, lungi de jumătate de metru, cu devizele la modă atunci: ,,Eu produc, eu controlez, eu garantez”. Și am mai scris și altele, dar cine să le țină minte? Uitasem că Intercoop-ul meu avusese angajat un desenator de propagandă, de nume și titluri pe geam de birou și alte vopsiri artistice, dar nici eu nu eram mai prejos de el, făcusem ucenicie și apoi lucrări de artă literală în armată timp de opt luni. Fabrică, deh!
De unde, de neunde se făcea planul, se depășea și noi, secția aceea micuță, exclusivistă în felul ei, ne îndeplineam sarcinile și ne puteam lua banii în cele două tranșe lunare. Fusesem o micro intreprindere în cadrul intreprinderii, exista un flux de reparații anuale, de verificări, dar la câți angajați ne găseam pe ștatul ei de plată nu ajungeau banii, așa că maistrul, șeful de echipă, trebuiau să antameze lucrări, să-și întindă antene pentru noi și noi comenzi, cine mai poartă o fărâmă din veacul trecut în sine, își poate aminti de acordul global, de lucrările în regie proprie…. Capitalism! Socialismul resimțea schimbările politice și piețele internaționale destabilizate, chiar dacă fluxul nostru economic era unul cu regim închis, practic indestructibil, totuși…. Ce n-am făcut: finisarea prinderilor din bronz pentru bornele bateriilor, mici rezervoare de 20 de litri pentru combustibili, matrițe pentru pământ de răsad, bene pentru gunoi, uși, garduri, rame pentru ferestre, grătare, tubulaturi pentru aerisire, candelabre, cutii, gratii, hote, praguri pentru mașini, căruțe, semănători…. Multe, nici nu le mai știu numărul.
A venit însă revoluția, ce șchiopăta înainte a devenit beteșug evident după, ,,amputările” de membri necesare, iar un organism căruia i se iau mâinile și picioarele, sucombă repede. Azi salut cu fruntea sus, le mulțumesc celor ce m-au făcut s-o plec odinioară, fiindcă între timp am învățat temeinic să cunosc valoarea și importanța muncii mele, pe când ei nici acum nu le-au aflat, încă le caută valențele printre istorii risipite.
