Ora de muzică 166
Oare femeia nu este întrebarea însăși? Noi, bărbații, nu suntem cumva sutele lor de răspunsuri?
Chiar dacă sărutul n-a fost de când lumea pecetea înlănțuirii el-ului și ea-lei, iubirea s-a născut odată cu prima mângâiere de soare. La minus veacuri, la plus ani, prin timpuri Iisusiene, prin cele dowlandiene ea suna la fel ca azi, nu era nici mai pură, nici mai perversă…. Bărbații de asemenea. Ce bărbat nu s-a simțit vinovat de cea mai mică faptă necugetată și n-a cerut românește sau englezește ,,Can You Excuse my Wrongs?”? Aceste este titlul al doilea de pe Songs from the Labyrinth, text care se încheie cu confesiunea ,,Dragă, să-ți amintești că de dragul tău eu am murit mulțumit.”. Pentru cei care n-au ascultat măcar în treacăt albumul, fac precizarea că întâiul cântec, ,,Walsingham”, are conținut instrumental. La fel și al treilea, ,,Righy Honorable: as I have bin most bound unto your honor…”. ,,Flow, My Tears” are o metaforă demnă de cotidian: ,,Curg lacrimile mele, cad din izvoarele tale…”. Sincer, mi-ar fi plăcut mai mult varianta ,,primăveri” pentru ,,springs” în locul izvoarelor, dar nu-i bai, fiecare intrerpretează în fel propriu.
Melodiile vocale medievale au un caracter aparte, un tonus ridicat chiar dacă tonalitățile și gamele aparțin ,,minorului”, par toate, indiferent de metrul ritmic, sprințare, se cântă fără pretenția unui volum răsunător, unor rotunjiri de vocale, ca la piață, curg ca o poveste, cu opriri doar cât să trimiți salivă către gâtlej, fără pretenția repetării refrenice și abia acum găsesc rostul ,,corsetului” pop despre care vorbea Sting. Sar peste câteva melodii și merg la ,,The lowest trees have tops”, unde am găsit o maximă uzată pe vremuri, dar adevărată oricând: ,,Iubirea este iubire și în (pentru) cerșetori și în (pentru) regi”. Nu pot să nu remarc, și cred că și Gordon Sumner a observat, apariția a două nume legate de acesta: înțepături (stings), atribuite micilor albine despre care Dowland spune că-și pot folosi acele chiar dacă nu sunt mari și țestoase (turtles), cele albastre din titlul primului album, care deși nu pot cânta, se iubesc. ,,Inimi adevărate cu ochi și urechi care n-au nevoie de limbă ca să-și vorbească…”. ,,Fine knacks for ladies” s-ar traduce talente fine sau capricii ale doamnelor, iar versurile dezvăluie o parte mică din arsenalul de ,,prostioare” pe care un sclav al dragostei este în stare să le ofere odată cu inima sa, iarăși adevărată, iubitei. ,,Come, Heavy sleep” este în profunzime o cugetare asupra morții, folosindu-se de sintagma somn greu uneori ca o binecuvântare, alteori ca o umbră sau un copil negru, iar spre final ca o implorare: ,,Vino somn dulce, vino sau voi muri pentru totdeauna, vino mai înainte de ultimul meu somn sau nu veni niciodată.”. Să mai venim o dată! Mica dramă din ,,Come again” se apropie considerabil de opera lui Molière, de intriga țesută în jurul personajului principal din Burghezul Gentilom care este aidoma celui din pielea acestui povestitor nefericit, stingher, stânjenit, dornic de a o atinge, a o vedea, de a o auzi pe cea dragă lui, cuprins de durere de moarte din cauza disprețului acesteia. Oftează și plânge. În ,,Wilt thou unkind thus reave me”, John Dowland se folosește pe finalul fiecăreia dintre cele cinci strofe de trei versuri ca replică pentru neîmplinirile tatonate în primele două: ,,Adio, adio, Dar, încă sau pe veci, Sărută-mă dulce, Dulcea mea bijuterie.”. Titlul următorului song este o poezie în sine, ,,Weep you no more, sad fountain” (Nu mai plânge, tristă fântână) și dezvăluie în a doua strofă încă un aforism superb: ,,Somnul este o comunitate a împăcării, odihna care dă naștere la pace…”. ,,Clear or Cloudy”, limpede sau tulbure ca luna aprilie, ca privirea iubitei, ca primăvara, ca iubirea…, deci încă un imn închinat ,,ei”, disimulat sau fățiș. Doar un deznădăjduit s-ar dori exilat în întuneric și întristare. ,,In darkness let me dwell” face apologia ,,obiectelor” dinainte și după moarte: disperare, plângere, muzică infernală, ziduri de neagră marmură, mormânt, moarte.
O singură piesă de pe acest album aparține lui Robert Johnson, compozitor și lăutist trăit în aceeași perioadă cu Dowland, Shakespeare și Ben Jonson, cel din urmă semnatarul versurilor lui ,,Have you seen the bright lily grow”. Ben este un prolific dramaturg, comedia acoperind mare parte din opera sa, dar și poet și actor. ,,Have you seen the bright lily grow” este o invitație, propune prin interogare: ați văzut…, ați atins…, ați simțit…, ați mirosit…, ați gustat…, ați aprins…? Ați ascultat…?
