Ora de muzică 154
Subiectul pentru cea din urmă oră de muzică avea să nu existe. Mă credeți ori ba, am rămas înmărmurit în fața tastelor fără să pot pune un cuvințel.
Preambul, ioc, așa că dă-nainte cu divagația. Astăzi însă n-o să mai fie nevoie de nicio deschidere, trecem direct glasurile și grupurile de voci care s-au imprimat pentru Sacred Love. O desfășurare de forțe, așa cum a fost cea pentru punerea în operă a unui cor, avea nevoie de trei elemente vitale: precizie, și ea a fost asigurată de profesionalismul și notorietatea acestui grup, Corul Radio France, aranjament vocal, o muncă deloc facilă la care s-a înhămat pianistul de serviciu, Dave Hartley și un conducător cu experiență, unul care să pondereze și să potențeze nuanțele mixte, femei-bărbați, într-un echilibru perfect, în persoana lui Philip White. Prezențele lui sunt notabile, travaliul său dirijoral pornind de jos, de la corepetitor, asistent de dirijor, dirijor asociat, dirijor plin alături de numeroase grupuri vocale din Anglia și de peste hotare. Corul Radio France este tot atât de celebru, cu abordări de repertoriu divers, greu, de la Brahms la Ravel și Debussy, partituri expuse sub numeroase baghete, de la chinezi și ruși la italieni și englezi.
Ascult. Mă întreb unde am mai auzit o interpretare asemănătoare. Caut. Am găsit. Joy Rose nu era cu nimic mai prejos decât ce auzisem la Mary J. Blige. Aceeași întorsătură, aceleași genuri, același pachet vocal de răspunsuri, aceeași vigoare. Poate ceva mai pregnantă. Și nu puteam să nu observ, așa cum și cei ce se exprimaseră în acest sens sesizaserâ, că are ceva-ul acela. Unii au trecut chiar mai departe cu observațiile și s-au întrebat de ce Sting a ales-o pe Blige pentru partitura principală de voce de la Whenever I Say Your Name și nu pe Joy. Alții au tras concluzia: Sting știe ce importanță o au muzicienii din preajmă, cei din lista celor ce fură, taie respirația publicului. Așa s-a întâmplat într-unul dintre concertele de promovare a Sacred Love-ului, când la un duet publicul a amuțit și din mirare s-a trezit că ovaționează furtunos. Ce spuneam eu în urmă? Lista ei de colaborări este completă și conține nume de marcă: Brenda Russell, Chaka Khan, Herbie Hancock, Billy Ocean, Jason Rebello, Neville Malcolm și de curând cu Noel Gallagher. Cu acesta are o primă colaborare în 2011 pentru piesa Let The Lord Shine A Light On Me și una anul trecut, The Right Stuff, de pe albumul Chasing Yesterday. Munca sa cuprinde atât linii vocale, interpretativ, cât și compoziții, prima colaborare notabilă având loc în 2000 alături de A New Funky Generation cu melodia One More Try. Dechisă mereu la colaborări, om de trupă, se hotărăște să participe la emiterea pe piață a patru discuri cu bandul Incognito: Who Needs Love 2002, Bees + Things + Flowers 2006, Tales from the Beach 2008 și Transatlantic R.P.M în 2010. Primul Extended Play îl scoate în 2006, Grace, sub atenta îngrijire a lui Kipper, producătorul, compozitorul și interpretul de pe ultimele albume ale lui Sting. În 2010 își trece în palmares number one chart hit în UK, Summer Is Here, motiv pentru care în 2011 semnează primul album propriu, The Rose In Me, o colecție de zece piese, asemănătoare ca stil cu cele de pe EP-ul din 2014, Wonderful: influențe de goespel, jazz, reggae și disco. Nu putea lipsi de pe disc Jason Rebello, pianistul de jazz căruia aceasta i-a dăruit interpretările vocale pentru două albume. Cariera ei este de departe una demnă de luat în seamă, mai ales pentru debutul precoce la numai 16 ani, talentul său fiind valorificat de producătorul Rod Gammon încă din 1990 când devine solista trupei Mocca Soul. Următorul an îi aduce colaborarea cu Talkin Loud Records cu care produce patru single-uri: Feed the Feeling, Guilty, Take U Higher și Serious Love. Dacă Sting și-a dat girul, nu știu de ce n-ați face-o și voi.
