Ora de muzică 143
Mă sperie bunăvoința. Mă face să cred că lumea este altfel de cum ar trebui să fie.
Buimac cum sunt uneori, mă trezesc că v-am lăsat fără informații ,,prețioase”. În speranța că voi căpăta iertare, ca să fiu în ton cu ,,oficiosul” adaug aici îngăduiala celor de la Geffen Records pentru a-i pune la dispoziție lui Sting pe Mary J. Blige. De aceea vă spuneam că simt o teamă iminentă când citesc despre astfel de ,,tranzacții” între oameni cu oameni, același sentiment îl încerc în cazul fotbaliștilor, ,,transferați” ca oile de la o stână la alta, dar mai profund în demnitate mă simt lovit când angajați pentru o slujbă, inșii sunt tratați mai rău ca animalele, cu adversitatea pe care o poate stârni disprețul poziției în ierarhie, admonestați până la a pleca umil capul.
Pășim spre următorul atins de oblăduirea unei case muzicale: Vincente Amigo. Casa – BMC Music Spain. Despre asta vorbeam, despre hegemonia noilor case de producție, despre noua eră a sclaviei muzicale și implicit a robiei universale a banului în toate domeniile. La început bunăvoință, apoi interzicere, în final ștergere de pe fața pământului. Și tacticile sunt diverse oricât de mare ar fi cel în cauză. Nu spun decât două nume: Michael și Witney. Două victime ale lacomiei și infatuării rechinilor industriali. Toți cei care au mâncat cu furculiță și cuțit de împrumut au avut aceeași soartă, au plătit prețul succesului cu radierea. Puțini au avut norocul să renască din cenușa proprie dintre cei ce au simțit că le este călcată demnitatea în picioare, puțini au supraviețuit după răzvrătire. Nu este cazul lui Vncente și nu-l văd pe artistul spaniol că se află în situația prizonierului. Sunt lucruri care nu i se pot lua unui om: mintea și sufletul. Cu atât mai puțin talentul. Se știu însă cazuri când te poți trezi peste noapte deposedat de el. Dar cine să-i ia virtuozitatea lui Vincente? Chitarist de flamengo ca el mai rar, de pus în ramă cel puțin lângă cei cunoscuți, unui Paco de Lucia, unui John McLaughlin și Al Di Meola, pachetul celebru al anilor 80, 90. Ei i-au fost atât idoli cât și parteneri de scenă. Meserie a învățat de la
El Tomate și Merengue del Cordoba, de perfecționat a reușit cu ajutorul lui El Pele căruia i-a fost ajutor pe scenă și la înregistrări, ca și multor altora, renumiți în țara castanietelor: Camarón de la Isla, Vicente Soto, Luis de Córdoba.
Un muzician se coace greu, în ce creuzete și retorte trebuie preparat numai el știe. Samsarii, căci sunt și prin branșă destui, la noi cu duiumul, nu știu cu ce se mănâncă arta cântatului și câtă muncă este pe capul și mâinile, picioarele chiar ale instrumentistului. Ore și ore fără oprire, zile după zile, săptămâni parcă fără de sfârșit și la final, după contabilizări la sânge, cel scurs uneori din rănile buricelor în bătălia degetelor cu oțelul, cu ,,dușmanul” necruțător, coarda, ani de muncă, cisterne de sudoare. Lui Vincente războiul avea să-i aducă victoria abia în 2001 când s-a încununat cu Best Flamenco Album, Latin Grammy-ul pentru Ciudad de las Ideas și ca bonus în 2002 cu Ondas Award for Best Falmenco Work. Compozitorului și producătorului îi stă bine în studio, dar mai bine pe scenă acolo unde laurii se decernează în direct: mii și mii de aplauze. Până la momentul marii glorii, debutul discografic din 1991 îl calificase ca participant la expoziția din 1992 de la Sevilia alături de mentorul spiritual al copilăriei, Paco de Lucia, dar și de ceilalți maeștri, Legendele Chitării, Bob Dylan, Keith Richards, Steve Vai, Joe Satriani, Nuno Bettencourt, Phil Manzanera, Joe Cocker, Jack Bruce și Richard Thompson. Restul a fost floare la ureche. De-ai lui – Miguel Bosé, Carmen Linares…- de-ai altora – Khaled – și alții – Stanley Jordan…. Discografie suficientă: nouă albume. Dacă n-o fi plănuind să mai scoată.
