Paràlele – Treij’ de parale și două
Cum să ștergi din minte evoluția anilor care s-au trecut și-au îngropat lucruri pe care ți le-ai fi dorit fără sfârșit?
Așa ceva rămâne de neuitat. Prima concediere pe motiv că ești cel mai tânăr, primul șomaj, prima mineriadă, a doua, primul guvern liber, al doilea, primul tehnocrat, prima coaliție, a doua și a treia, salvarea României având în frunte un guvernator peste lei, schimbarea mileniului, curcubeul dacic ieșit în calea lui Bush junior…. Nato. Ce vârtejuri amețitoare produsese. Țăranii se frământau în birturi la o țuică, muncitorii strungari dădeau interviuri direct de lângă păpușa mobilă, trecătorii erau încântați că le vine americanul în casă. Doar eu am fost sceptic, mâncam deja capitalism pe pâine dând la ciocane de-mi ieșiseră ochii și nu mă încânta defel, după ce știam ce este aia armată, să vină altul cu transatlanticul să mă apere de nimeni, ba mai mult, să-l hrănesc eu, să-l îmbrac eu, să…. Să mă comande ca pe ultimul răcan în țara mea. Dar oare mai era a mea, mai rămăsese ceva al meu? N-aveam nimic defapt. Statul cel vechi mă educase, cu chiu și vai îmi făcuse loc printre ultimii într-un post de muncitor clasa a doua, mă hrănise ca pe un câine în slujba unei solde de 65 de lei și învățasem că sunt un nimeni atât pentru el, cât și pentru cei din jur, mai mari, mai mici, mai sergenți sau fruntași, mai directori, mai maiștri, mai profesori, mai…. Un nul ca multe alte milioane insignifiante, un zero pornit din alte două cu expandare la încă trei. O familie obișnuită, pornită de la lingură și furculiță, ajunsă după 89 în același punct de început, cu o dara însă împătrită. Fără nimic, fără casă, fără speranță și cu patru puradei buni de însurătoare. Nu chiar toți, dar în devenire. În schimbul amărâtei de ,,magazii”, botezată de slujbașii fideli ambelor dinastii în căutarea unui șperț gras, casa în care locuiam cu chirie, un prim domn primar înscăunat parcă pentru vecia veacurilor democratice ne-a făgăduit raiul pe pământul cuprins în furca îngemănată între un râu sărat-murdar și o cale înaltă de fier, cu concesia de-a funda pe 99 de ani două cămine. Un adevărat Dallas al nababilor fără avere.
Pe o parte dărâmau, pe alta răsăreau ca ciupercile castelele, pe o parte perorau binefacerile sfărâmării lanțului comunist, pe alta se comportau taman invers. Câte amintiri. Asasinarea unui lider sindical, falimente de bănci, reveniri spectaculoase, seniori trecuți la cele veșnice, Iliescu reloaded, Năstase, Europa deschisă, Pruturi, Moldove…. O istorie de neuitat. De neprivit. Un construct rușinos de jenant, mincinos, clădit ca oricare formă incipientă de capitalism pe ,,uciderea” celor mulți pentru perpetuarea speciei ,,materialiste” a celor puțini. Nu este de mirare astăzi o știre verosimilă în sine, dar de pus în practică pe același principiu. Eu știu doar că 2300 de euro se fac greu, nici dacă nu dormi noaptea nu poți să-i scoți ca din piatră seacă în fiecare lună, darămite să-i extinzi ca plată fiecărui cetățean, că drege, că nu ridică un pai, fie cât de bogată țara aceea. Aberant. Plauzibil totuși. Dacă pui un continent întreg să-ți slugărească.
,,Deci societatea e câmpul schimbărilor vecinice, a luptelor pentru existenţă şi supremaţie, un ,,bellum omnium contra omnes”, statul este regulatorul acestei lupte, el opreşte ca aceste puteri egal de folositoare să nu se nimicească una pe alta. Societatea e mişcarea, statul stabilitatea.” – Eminescu, 1 august, 1876.
