Durerea unei nații
„Măsura patriotismului va fi dată de faptele pe care vom avea ocazia de a împlini în viitor, iar nu de profesarea nimic costisitoare a unor idei, pe care individul şi le alege după plac.”
Pe când eram profesor, la Rojişte, în Dolj, erau copii care iarna, la -10 grade ziua, veneau la şcoală purtând adidaşi, şi ăia rupţi, şi o gecuţă subţire, de primăvară. Îndurau astfel nu doar frigul de afară, ci şi pe cel din clasă, pentru că în fiecare sobă erau arse 3 (trei!) lemne pe zi. Aşa calculase directoarea raţia zilnică, încât să-i ajungă toată iarna. Iar Rojişte e comună la drum naţional, nu pe coclauri!
După ce se împărţeau laptele şi cornul, două ţigăncuşe surori se duceau la camera unde erau depozitate produsele, pentru ca femeia de serviciu să le împartă ce rămânea pe seama elevilor care nu veniseră la şcoală în ziua aceea. Laptele era apă chioară, cornul din pâinea cea mai proastă, dar pentru ele şi pentru fraţii de acasă erau o masă, poate cea mai bună pe ziua respectivă. Ca o paranteză, la ţară, jobul de femeie de serviciu e foarte râvnit. La Rojişte, femeia de serviciu era absolventă de postliceală, fiind totodată secretara şcolii. Atât de puţine slujbe se găsesc în mediul rural, încât a fi femeie de serviciu e un statut invidiat.
Aşteptând autobuzul în faţa şcolii, se întâmpla să fiu salutat de un anume elev, care trecea pe lângă mine mânând caii înhămaţi la căruţă. Iarăşi nu venise la şcoală în ziua respectivă, dar mătuşe-sa, profesoară, ne ruga să nu-i punem absenţe, explicându-ne că oricum era clasa a opta şi părinţii n-au bani să-l trimită la oraş, la liceu. Dar măcar îi place să muncească!
Astfel de lucruri, care se petrec zi de zi lângă noi, ar trebui să ne stârnească revolta! România este pe primul loc în UE la mortalitate infantilă şi la numărul de copii care trăiesc sub pragul de sărăcie. Dar nu ne revoltăm! Mai suntem pe primul loc şi la numărul de avorturi, dar nici asta nu ne revoltă! Ne revoltă, în schimb, intenţia de a introduce orele de educaţie sexuală în şcoli. Pentru că suntem buni creştini!
Violurile, bătăile, foamea şi umilinţele de tot felul care sunt suportate de copii în orfelinatele româneşti ne sunt indiferente. La fel cum ne e indiferentă soarta celor ce ies la 18 ani din orfelinate, pentru a sfârşi ca oameni ai străzii, în cele mai multe cazuri. Reamintesc faptul că acum vreo două luni, doi adolescenţi s-au sinucis într-un centru de plasament, la Craiova. S-au revoltat atunci ceilalţi copii. Care ne-a fost însă reacţia, unde era solidaritatea noastră?
Nu ştiu ce i se întâmplă familiei Bodnariu, poate că statul norvegian comite un abuz. Ce vreau să spun e că nu cred în indignarea celor mai mulţi dintre cei ce îşi declară solidaritatea cu această familie. Pentru că tot cei indignaţi azi împotriva statului norvegian sunt cei care vor face primii spume patriotice dacă, să zicem, francezii vor (re)veni să facă vreun reportaj despre viaţa în orfelinatele româneşti, despre sărăcia în care trăiesc copiii români alături de familiile lor sau despre vânzarea de copii. Indignarea în cazul Bodnariu are tot atâta adâncime cât valurile de „revoltă” pe care le provoacă vreun articol denigrator la adresa României, publicat într-un ziar oarecare din Occident. Nimic altceva decât naţionalism găunos. Pentru că patriot nu e cel ce strigă împotriva străinilor, ci acela care încearcă să schimbe ceva în jurul său.
Şi sunt atâtea de schimbat!
