Paràlele – Noușpce parale
Toate teoriile managementale nu fac altceva decât să distragă de la adevărata problemă a economiei: eficiența. Dezbătute pe toate fețele ajung la nonsensuri și disoluții.
În principiu, sistemul industrial trebuia oarecum descâlcit, cu biciul nu se mai putea deloc, chiar folosit cu drămuire aducea doar pagube, muncitorul nu mai era iobagul ăla silnicit, n-avea încă datorii la nimeni, se putea mișca liber asa cum n-o făcuse nimeni dintr-ai lui vreodată. S-a rupt de pământ sătul de promisiuni neonorate, sătul de moștenirea împovorătoare a strămoșilor exact la momentul oportun. Atunci când era mai rău pentru el, când nicio speranță nu se mai întrezărea s-a născut locul de muncă, refugiu și descătușare de plaiurile natale. Venea însă cu educația rurală plină de lacune, de ,,hii” și ,,hai”, de lene, de niciun fel de cunoștință tehnică, de nimic, era bun doar de dârvală, de hâială și muncă brută. De ea au profitat din plin toți factorii decidenți, patronii, statul, și el împins de la spate de cerințele modernității. Pe la 1860 eram la fel ca la 1800 și ceva mai sus față de 1700. Orașele nu se deosebeau cu mult de sat, erau doar mai aglomerate, mai dense, palatele se ridicau mai semețe cu un cap față de restul caselor, totul era inform, nu exista niciun dram de coerență și determinare în nimic. Priviți Bucureștii și veți vedea urmele renașterii acelor timpuri, pentru prima dată sistematizate, orânduite. Arhitectura clădirilor mai mult decât impozante, gruparea lor, rolul deservit, aranjamentul urban gândit după nevoile și cerințele primitivei modernități, prima din istoria întregii umanității. S-au pus bazele, ca la carte, tuturor instituțiilor necesare unei coerențe statale menite să facă lumină în societate, să se știe cine-i care, de unde și cum, cât, ce și când, e adevărat, după modelul altora, deja experimentat, deja cizelat și aici îi voi riposta postum lui Eminescu care vroia prea devreme un sistem pur românesc, rupt de franțuzism, americănism sau nemțisme. Nu se putea nene Mihaile, cu tot geniul dumitale, cu tot conformismul lui Titu Maiorescu, cu toată politica lui Kogălniceanu era încă nevoie de tipar străin, nu știam încă efectele copiuțelor legislative extrase din arhivele unor societăți deja în prag de dezvoltare și când le iei de-a gata tinzi să ai impresii greșite despre conținut. Eu zic că ar trebui rostit ,,,mersi”-ul parizian cu evlavie, unii de-ai lor au stat și au închipuit punct cu punct fiecare literă de îndreptar legic, iar noi le-am servit la tavă. Să mai spunem că însuși dumneata, coane Mihaie, beneficiași de truda și strădania unora care-au întors din vorbe lumea pe dos și a pus-o pentru prima oară să gândească. Alături de mata trebuie să se încline toată generația de constructori, literați, intelectuali, industriași, neo bogătani, politicieni și mulți alții cu adâncă plecăciune vestului, aportul lor de la distanță a fost majoritar, decisiv și definitoriu.
România este un caz aparte, special. Economia și statul s-au dezvoltat tot timpul împreună și s-au determinat reciproc, scotea unul capul mai sus, îl ițea și celălalt curios măcar. Că modelele n-au fost înțelese pe deplin și aplicării lor le-a lipsit precizia este mai mult decât evident. Să fie țara voievodat, republică sau monarhie, să aplicăm legislația parțial, să clădim doar ce ține de stat, să păstrăm totuși boierii și țăranii la fel ca în trecut, să…. Reticența și habotnicia tuturor păturilor sociale, fiindcă nu puteam vorbi încă de clase între 1860 și 1900 și chiar mai târziu, nu exista încă o coerență, o coagulare de mase cu interese comune, a întreținut starea de imponderabilitate a unor hotărâri de schimbare majoră, ori nu s-au luat cu bună știință, ori din neștiință s-au ignorat. 1950 ar fi putut fi 1859 și am fi avut parte și noi astăzi poate de egalitate cu celelalte națiuni.
,,De câte ori un creştin s-apucă la noi să scrie un rând ca să lumineze neamul – presa este lumina, după cum zic d-nia lor – de atâtea ori pune mâna-n raft şi scoate Ia iveală o carte nemţească sau una franţuzească şi răsfoieşte până ce găseşte ce-i trebuie. Precum ni s-aduc toate d-a gata din străinătate şi n-avem alt chin decât să băgăm manile în mânicele paltonului venit de la Viena şi piciorul în cizma pariziană, fără a ne preocupa mai departe din câte elemente economice se compun lucurile, tot astfel facem şi cu cunoştinţele; le luăm frumos din cărţi străine, le aşternem pe hârtie în limbă păsărească şi facem ca negustorul care nu-şi dă nici el seama de unde-i vine marfa, numai să se treacă. Chiar învăţaţii noştri, când vor să polemizeze, polemizează cu citate. Cutare minune a străinătăţii, d. X sau Y, a vorbit cutare lucru, deci trebuie să fie neapărat adevărat şi să se potrivească, pentru că au ieşit dintr-o minunată morişcă de creier.” – Eminescu, 21 decembrie, 1877.
