Ora de muzică 130
Visez ca o fată mare: ea la măritiș, eu la tehnologie. Gândul la plăsmuirea uneia cu aripi de cal de poveste este realizabil.
Așteptarea mea s-ar putea să dureze, de câțiva ani tot țes conspirații în jurul îndărătniciei principalilor jucători de pe piață de a-mi servi ceea ce este evident că se poate și deja există: calculatorul perfect, tableta minune, instrumentul cu claviaturi atoateștiutor, software-ul de cea mai înaltă tehnologie. Nu sunt un vizionar ca să mi se impute cumva o neînțelegere din partea celor îndreptățiți să mă chestioneze de fondul dorințelor mele, gândul n-ar avea îndrăzneala de a trece dincolo de bariera cunoscutului fără o bază, fără ceva ce nu există. E o rezultantă firească a observațiilor de ochi omenesc. De aceea sunt convins că racheta s-a construit de la sine în momentul în care o privire mai ageră și-a dat seama că soarele nu este o lumânare în care să sufli când se face seară și roiul de stele nicidecum o perdea pentru vise plăcute. Nu continui, consider suficientă analogia. Ce poate fi atât de greu să-mi pui tu, inventatorule de calculator, la dispoziție procesorul ăla care să nu se mai arunce în diagrama de uzaj de parcă l-a văzut pe dracul de frică și s-a cocoțat în 100% fără șanse să mai revină la cele pământene, de ce-mi fluturi ,,I”-uri cu cifre impare amăgindu-mă cu ele, momindu-mă să le încerc pe bâjbâite la prețuri la care pupila se rușinează de atâta impuditate, de ce nu scoți, doamne iartă-mă, drăcia aceea de tabletă cu stocare de un terra, cu windows și ram de opt gb, la ce mă fierbi tehnologie și-mi servești porțioare de nevoi, memorie limitată și funcțiuni cât să facă din mine un instrumentist frustrat? Și băieți cucuieți, programareți, lăsați-o-ncolo de treabă, mai facem și noi softul ăla care să nu-mi mai dea peste cap suportul hardware și mai inventăm și noi ceva, că mă simt deja plictisit de vrăjelile voastre actuale?
Unii invocă patentul, alții costurile, unii pragul de viziune, alții se fac că așa se merge înainte. ,,Bă, vă dăm când vrem noi!”. Eu nu știu de ce nu ne zic în față ,,Proștilor!”, n-ar fi mai bine dacă tot cumpărătorul de rând ar refuza să ia poleiala cu care tot îmbracă corporațiile tehnica veche, n-ar fi mai bine să spunem ferm ,,Stop joc!” și să mai dăm ochii unii cu alții când ne-om vedea ceafa la propriu? Știu că am dreptate când spun cu mâhnire că se bate pas de defilare pe loc. Calculatorul mi-e inutil, stă închis cu zilele în așteptarea providenței. Degeaba este performant încă după cinci ani de la făurire, dacă domnii de la Windows nu simplifică modul de gândire și nu-mi mai pun în cârcă obligativitatea de-a trece pe 64 de biți ca să-mi funcționeze toți cei patru giga de ram n-am făcut nimic. Bietul meu PC va rămâne mult timp de-acum încolo un simplu arhivar al gândurilor celor 14 ani de la primul descălecat pe tărâmurile atunci magice ale calculatorului. Poleială îi spun fiindcă sub masca lui Win10 se ascunde un Win7 prefăcut la față de un Win8…. Ați avut curiozitatea să priviți în interiorul fișierului Windows? Am avut eu. De la cel făcut Win95, cu câteva adăugiri, conținutul este identic. Fișierele au aceleași denumiri, îndeplinesc aceleași funcții și fac aceleași ligamente.
Dar unde mă doare pe mine cel mai tare se află în interiorul unui instrument cu claviaturi care în loc să ascundă o uzină, de cele mai multe ori pitește imanent câteva circuite, cablaje cum le spun electroniștii, mai mult decât îngrămădite, spun eu din ce în ce mai inutile și despre care am avut ocazia să aflu acum vreo doi ani și jumătate că sunt exorbitant de scumpe, greu de procurat și aproape imposibil de înlocuit. Refăcând pe hârtie din bucăți o claviatură Korg Pa800 m-am trezit că depășește cu mult prețul cel mai mare din lume. Vorbim despre o piață închisă, selectivă, fiindcă cel puțin în România ești condiționat la reparații și piese componente de achiziționarea unui instrument de la cel care are și service-ul. Fără număr și serie ești băgat… fără șansă de scoatere.
