Ora de muzică 2 – Negru… cât ține…
Sunt eu norocos să dau de….
Curentul black pare să fi cuprins întreaga planetă. Nu-s albi câți sunt ceilalți. Din păcate. Culoare fiind doar o coincidență, căci de-ar fi lucrativi în sensul muncii fizice, am trece cu vederea mica diferență.
Până la urmă, ceea ce-mi trecuse prin cap, răsfoind pelicula unde Stewart Copeland este creditat cu muzichia, 3 Strikes, a fost că nici aici nu scap de negri. Deși era începutul mileniului când s-a turnat și încă ,,cetele” de cefoși nu apăruseră ca-n zilele noastre, mulți, numai ei și toți grămadă. Cu dramul de șansă ce nu-mi este tot timpul la îndemână sper să aflu de ce un regizor care mai și cântă ar angaja un alt muzician ca să-i facă treaba. Spune sau nu ceva Dj Pooh, are la activ, în varii ipostaze, 10 producții cinematografice, în aceasta de față fiind și scenarist, și regizor, și actor, și producător muzicale. La o primă privire pe cele 12 piese soundtrack, nu văzusem urmă de Copeland, mai atent am descoperit contribuția la piesa 2 de pe album, dar a treia la finalul genericului, Worldwide Renegades, împreună cu R. Hankerson, W. Lamar Jr. și Z. Care e și Lil, chiar Zane. Dar, cine merge să asculte rap-ul pe youtube, va da de Da Howng și de autor, care este Kyle Lamar, nu W. Lamar. L-o chema, totuși, și cu W. Pe youtube am purces și pentru film, hotărât, după lauda Wikipedia, să găsesc această macro contribuție care se numește Music by Stewart Copeland. Cum era firesc, am derulat în două rânduri video-ul, pe 5 și 7 noiembrie, 34 de minute, respectiv restul până la 1:22 ore. Ce să vezi? Că nu există, în afara anterioarei descoperiri, nicăieri această titulatură. Și atunci, doar ca să aibă cu ce se lăuda Pooh, că i-a apărut pe film Copeland? Căci invers nu prea văd sensul. Cum spuneam, am belit ochii și am ciulit urechile timp de aproape o oră și mai mult decât a ținut jocul actoricesc, pe motiv că am reluat genericul de câteva ori, neatent la toate numele, disturbat de cele patru secvențe repetate, duble inserate între distribuție și oamenii din spatele camerei, una cu un câine lup de poliție ce alerga actorul principal și care, în loc să-l prindă, l-a depășit imperturbabil. Urmărind, am notat minutele cu muzică: 7, 10, 13, 16:29, 17, 20:30, 25:55, 40, 41:15, 44:10, 47:38, 54, 55, 58, 1:00:00 și de aici doar minutele peste, 1, 2, 2:47, 3, 5, 7, 12, 16, 19. Evident, am sortat pe cele unde apar și voci, fiindcă, de obicei, Stewart are a face cu părțile orchestrale strict. Dintre toate, sita a cernut numai opt teme de ascultat și de identificat ca fiind ale lui Copeland. Dacă-mi și reușește provocarea. Min. 16:29 – sigur nu, e funk black. Min. 17 – cu atât mai mult nu; se „învârtoșează” niște mexicani să sufle în trompete Cielito lindo și o versiune a și mai cunoscute teme tradiționale La Cucaracha. Min. 20:30 – același black funk, scurt, două măsuri. Min 40 – patru măsuri de raggae; înclin spre Stewart prin simpatie cu Sting. Min 41:15 – același raggae, dar opt măsuri; unde se evidențiază basul. Min 54 – funk-ul…. Min. 1:07:00 – tot de-al de funk, dar deloc perceptibil, se plimbă pe acolo câteva mașini de poliție furioase…. Min. 1:12:00 – funk-ul de la început. În concluzie: prea mult black și prea puțin Copeland.
