Literadura nr. 41 (11)
Ramona Müller
Grădinile Majorelle – albastrul care îmblânzește Marrakech-ul
În penultima zi petrecută la Marrakech ne propunem să vizităm unul dintre locurile devenite simboluri ale orașului: Grădinile Majorelle. Avem rezervarea făcută online, pentru ora 9:30, deoarece biletele se achiziționează numai în acest fel și trebuie procurate din timp.
La locul unde suntem cazați, Résidence Palacio, portarul, Salah, însoțit de cele trei pisici nelipsite, ne întâmpină în fiecare dimineață printre florile proaspăt udate. Schimbăm câteva vorbe în limba franceză, iar din tonul său senin înțeleg că este mulțumit cu ceea ce are. Mi se adresează cu familiaritate spunându-mi „Fatima”, așa cum marocanii obișnuiesc uneori să le numească pe turiste, iar acest apelativ adaugă întâlnirilor noastre matinale o notă de căldură și apropiere. Ne sfătuiește să negociem serios la taxi și să nu plătim mai mult de 50 de dirhami până la Jardin Majorelle, indiferent cât ni se cere. Îi urmăm sfatul și pornim spre destinație.
Ajunși în fața intrării, rămânem uimiți de numărul mare de vizitatori adunați aici încă de la primele ore. Ne așezăm la rând, ni se verifică biletele electronice prin scanarea codurilor QR, apoi suntem invitați să pășim într-o lume desprinsă de agitația Marrakech-ului.
Dincolo de poartă ne întâmpină Pavilionul Apei, un mic foișor în nuanțe de verde și albastru. Dăm roată cu privirea și descoperim o vegetație luxuriantă: palmieri zvelți, cactuși uriași, bambuși, bananieri, cocotieri, agave, chiparoși, ferigi și tufe bogate de bougainvillea. Florile se revarsă din vase mari, viu colorate, iar aleile bordo contrastează puternic cu verdele dominant al grădinii. Pentru câteva clipe avem senzația că am nimerit într-un paradis vegetal. Grădina poartă numele creatorului său, pictorul francez Jacques Majorelle. Îndrăgostit de Maroc și de lumina Marrakech-ului, artistul cumpără aici un teren, în anii 1920, și începe să amenajeze o grădină exotică. Timp de aproape patru decenii aduce plante din regiuni diverse și transformă proprietatea în opera vieții sale.
În apropierea reședinței ridică și o vilă în stil Art Deco, pe care o vopsește într-o nuanță intensă de albastru cobalt. Culoarea devine atât de cunoscută, încât primește numele pictorului: „Albastru Majorelle”. Este o nuanță electrică, profundă, care atrage privirea asemenea unui magnet. Avem norocul să surprindem chiar momentul în care personalul grădinii reîmprospătează unele suprafețe. Aplicată cu migală, vopseaua redă zidurilor intensitatea strălucitoare ce le-a făcut celebre.
Plimbarea pe alei are farmecul unui vernisaj în aer liber. Verdele floristic este completat de roșul cărămiziu al drumurilor, de accentele galbene ale ghivecelor și ferestrelor și, mai ales, de albastrul prezent pe pavilion, fântâni și bazine. Trecem pe lângă canalul de irigație prin care apa este direcționată spre fântâna din fața vilei, apoi descoperim un bazin acoperit cu nuferi și un heleșteu cu pești portocalii nepăsători. Pe marginea aleilor întâlnim mici spații de odihnă cu bănci, de unde putem contempla vegetația și jocul reflexiilor din apă.
Ne plimbăm prin diferitele secțiuni ale grădinii: zona bambușilor, a palmierilor, a cactușilor și a lotușilor. Fiecare alee deschide o altă perspectivă și ne invită să privim grădina ca pe o simfonie cromatică. Cactușii monumentali se înalță alături de palmieri, ferigile se așază la umbra arborilor, iar florile izbucnesc în pete de culoare.
Un loc aparte este Memorialul dedicat creatorului de modă Yves Saint Laurent și partenerului său, Pierre Bergé. Cei doi cumpără proprietatea în 1980, pe fondul degradării grădinii, amenințată să dispară pentru a face loc unor construcții. Ei restaurează clădirile, readuc la viață reședința și păstrează viziunea lui Jacques Majorelle. După moartea lui Yves Saint Laurent, cenușa creatorului de modă este împrăștiată aici, în locul care i-a oferit atâta inspirație.
În fostul atelier al pictorului funcționează astăzi Muzeul Artelor Berbere „Pierre Bergé”. Cele patru săli prezintă istoria și geografia comunităților berbere, alături de sute de obiecte de uz cotidian, unelte, bijuterii, arme, covoare și veșminte tradiționale. Proiecțiile și înregistrările muzicale dezvăluie cultura tradițională, iar eu trebuie să recunosc că știu prea puține despre ea.
Printre cărările Grădinilor Majorelle, vizitatorii înaintează încet, ca într-o procesiune a nuanțelor. Unii se opresc în fața pavilionului albastru, atrași de el asemenea fluturilor de o floare rară, în timp ce alții caută unghiul perfect pentru o fotografie. Din loc în loc, paznicii veghează cu discreție și îi îndrumă pe turiști pe traseul de vizitare, asemenea unor busole tăcute într-un labirint vegetal. Glasurile se amestecă într-un zumzet de stup, dar frumusețea locului îi îndeamnă pe turiști să vorbească în șoaptă și să pășească mai domol. Pentru câteva clipe, orice vizitator devine o pată de culoare în marele tablou viu al ansamblului peisagistic.
Grădinile Majorelle sunt, înainte de toate, un spațiu al artei și culorii, un paradis botanic în care fiecare alee se transformă într-o experiență estetică. Reprezintă locul întâlnirii dintre sensibilitatea a doi mari artiști, Jacques Majorelle și Yves Saint Laurent, dintre natură și arhitectură, dintre verdele vegetației și albastrul devenit celebru în întreaga lume.
Pentru noi vizita este o bucurie și o incursiune într-un univers al armoniei. În mijlocul orașului fremătător, grădinile deschid un refugiu al liniștii, unde apa, vegetația și azurul incandescent compun un decor vizual memorabil.
Corina POTCOVARU
Macii
Pe câmpul cu maci alerg de copil,
Cu sufletul simplu, tăcut, pueril
Cu vântul părinte și cerul senin,
La tot ce-am pierdut, acum iar revin.
Acolo e pacea, acolo e jocul,
Și râsul curat, pure trăiri,
Mă strigă-n tăcere o lume de ieri
Cu rouă-ntre pleoape și maci în priviri.
Dar anii s-au dus ca frunza-n apus
Și câmpul cu maci e tăcut și ascuns
Doar pașii mei grei îl mai caută-n gând,
Cu doruri ce dor, cu lacrimi arzând.
Mă-ntorc uneori tăcut, nevăzut,
Cu inima tristă, cu zâmbetu’-n chin
Și macii-s acolo, dar parcă mai reci
Nu sunt culeși de mine-copil.
Se-aude un vânt ca o șoaptă subțire,
E glasul uitat al copilăriei,
Ce strigă-n tăcere cu dor și iubire
Prin câmpul cu maci, prin câmpul pustiei.
Marea
Umbrelele străjuiesc plaja
Și suflete goale, pustii
Valuri ce tulbură gânduri-
Aș vrea să te cheme, să vii.
Și stâncile reci ce veghează
Păstrează doar clipe trecute.
Pe creste vântu’-și așază
Speranțele adânci și tăcute.
Nisipul fierbinte ascunde
Priviri și umbre în zare,
Și pași pe-o plajă pustie,
Și valuri pierdute sub soare.
Totul în jur e durere,
Pustiu ca sufletul meu,
Și suferă tot în tăcere-
Și marea și țărmul și eu.
