Literadura nr. 41 (6)

Codruța VANCEA

De partea mea
îți calmezi mintea cu mine
ți-am lăsat cheile pe noptieră
niciodată nu ai mai venit
la fereastra gândurilor mele
niciun asfințit nu mai știa dacă a fost o poezie
ceva ce nu s-a tipărit în nicio memorie
cine ar putea înțelege dacă a fost zgomot
sau tăcere în lumea ce te cunoștea
un răzvrătit într-o piață de vechituri
parfumuri și durere
nici eu nu am mai fost la fel
devenisem femeia ce urca zilnic pe un munte
printre scaieți și capre negre
îmi încordam trupul să fie arc spre o
victorie nemaivăzută de culoarea îngerilor pierduți
la care nu am nădăjduit să ajung
se urcă greu pe trepte din
sticlă și carne smulsă din trup
încremenesc zile lungi în spectaculoase forme inegale
mă așez cuvânt lângă cuvânt pe o piatră neagră
de granit
îmi spun stop joc și mă desprind ca o peliculă de aur
într-un proces chimic
întind aripi și număr anii ce ar putea să
reînvie
mantii de foc în suflet pâlpâie
între timp în curtea mea a poposit
o ciocănitoare
o aud cum își ține ritmul seară de seară
perfect stabilă
perseverentă
răbdătoare
o caut din priviri
și ea se oprește
mă privește mirată
voi veni și mâine – îmi repetă ea ca o ciocănitoare
care își calmează mințile
… la fel ca tine
cu mine
ei nu-i voi da cheile

Iulia DRAGOMIR

Întoarcere pentru o nouă viață

Rada, am revăzut locul
pe care au defilat poeziile
în așteptarea privirilor deșirate de sens.
Am urcat treptele spiralate
cu bagajul anilor înaripați.
Aveam câțiva trandafiri roșii
și o bucată de viață
înfășurată în folia transparentă a zilei.
Am predat-o fetiței
cu ochii de cer și zâmbet de ape,
pentru mărturii de treceri
prin brâul luminii.
Steluța visase că mă mutasem în altă lume.
Mama împărțea prăjituri cunoscuților
și casa era plină de curiozități solare.
Era vară și lipseam de la propria trecere.
Un preot pentru vămile albe.
Dispărusem subit
și ceilalți se grăbeau să mă îngroape,
săreau peste zile
de parcă mi-ar fi fost suficientă una
pentru traversarea istoriei.
Era pe acolo și Gelu,
probabil așa cum a fost de la începutul scrierii
pe limba duminicilor cu gust de mare.
Sunt bine.
Mă odihnesc într-o adunare de gânduri. (19.08.2026)

Casa clipelor

Rada, clipele își găseau sălaș în cuvintele
care se înșirau foșnitoare
încă de când priveam albastrul
și știam cum se odihneau castanii
în ochii noștri curioși,
primitori de spectacolul lumii.
Zăboveam în focul jocului,
pe bulevardul săriturilor de coardă
de parcă din bătutul pământului
ar fi răsărit diminețile.
Aveam un carnețel roșu
și încrustam, cu amintirea, chipul zilelor.
Mai târziu, a început cadența șinelor în lumina lunii.
Au răsărit primele mărturii de nădejde
pentru arcuirea pleoapelor.
Văd și acum trenul
în care ascultam Promise me,
imaginând o lume neîntâmplată.
Au urmat caietele studențești
care prindeau vocea sacră a inimii,
alungând hoții de trecut și de ecouri.
Au crescut ferestrele.
S-au făcut poeme de băut la gura vieții.
(19.08.2026)

Vânătoarea de fericire

Rada, unii și-au căutat fericirea
în largul lumii,
eu am rămas acasă
ca într-o biserică
din care văd chipul sfinților
între care am crescut,
copil al măceșelor și florilor de salcâm.
Drumul acesta străbătut pe coamele munților,
mi-a amintit de trecătorii
care s-au hrănit cu fructele zeilor.
Mușcau și ele își recompuneau trupul apetisant.
Unul nu credea în razele soarelui,
a dispărut în crăpăturile gândurilor,
gonind spre alte hotare
ca înspre izbăvirea de singurătate.
Altul a gustat dintr-o zmeură cărnoasă
și a alunecat într-o cosire de cuvânt.
Odată, i-am pus hainele în brațe unui pretendent
la fluierul cosânzenelor
și am pedalat pe credința în semințe.
De atunci, au trecut iluzii
și aripi.

Dan D. GÂRJOABĂ

***
Nu mai privesc spre cer ca spre o zare
în care Dumnezeu se-ascunde-nalt,
ci caut printre lucrurile care
au plâns în mine cântec de psalt

E vara pârguită peste lume,
cu grâul greu și clopotul de jar,
iar timpul, ca un fruct fără de nume,
se coace-n noi, tăcut și necesar.

Sub pașii mei, țărâna ține minte
atâtea primăveri ce-au fost cândva,
și iarba își ridică rugăminte
spre mâna care încă o poate salva.

Am fost prea mult străin de-a mea ființă,
căutând adevărul peste zări;
dar poate veșnicia nu-i distanță,
ci-o clipă când te-ntorci din depărtări.

În seara care urcă peste dealuri,
când aurul se stinge peste vii,
tăcerile parcă se schimbă-n graiuri
și munții se coboară în câmpii…

Și-n mine se deschide, fără teamă,
o ușă către-un timp nemărginit:
nu mai cer lumii să-mi rostească-o seamă
din ceea ce în mine n-a murit.

Căci tot ce-am socotit cândva ruină
era doar lutul unui început,
iar rana, luminată din lumină,
devine poartă către nevăzut.

De-aceea, dacă noaptea mă mai doare
și sufletul mai tremură, stingher,
eu știu acum: și cea mai mică zare
poate deschide-n om un infinit de cer.

Iar dacă mâine timpul va să vie
cu pașii lui de umbră peste noi,
voi ști să prețuiesc tot ce învie
din moartea petrecută în convoi.

Căci omul nu-i doar pulbere ori sfeșnic,
nici vis purtat de vânt spre nicăieri —
e o fereastră care cere veșnic
lumina ce se naște din tăceri…

Stihuri

Privim spre cer cu toții, dar cerul tace rece,
Ne-am risipit zidiri uitate-n chihlimbar,
Iar timpul, ca un lacom zaraf de ani și har,
Permite ritmul clădit în calendar…

Pământul mut își plânge zidită temelia,
Ne-am îmbrăcat amar în calde amăgiri;
Suntem doar cioburi strânse din alte amintiri
Și am uitat cum este pictată veșnicia.

Vorbim deodată toți, dar este gheață-n grai,
Iar strigătul curat nu-și află altă cale;
Trecem parcă orbi prin propria noastră vale,
Spre ultimul apus ce-a fost menit în Rai.

La geamul spart și stins al eului sihastru,
Ce stă să se închidă sinistru peste noi,
Ne prăbușim adesea în propriul nost’ noroi,
Privind trecutul antic și vechiul cer albastru.

Iar stihul rugilor cernite din visele promise
Adânc sapă neliniști, ajunse pân’ la os,
Am dat ce-a fost mai pur și ce-a fost luminos
Pe un minut din gloria vechilor premise

Târgul cu infinitul

Am amanetat tăcerea pentru o frântură de cer,
O clipă smulsă din carnea bătrânului Timp.
Ce-mi pasă că zeii mă cheamă-n eter
Să dau înapoi ce-am furat dintr-un alt anotimp?

Am scris cu acea slovă pe zidul din urmă,
Unde visele reci așteptau să renască,
Nu stânca lui Moise, ci dorul ce curmă
Tristețea din omul ce poartă o mască.

Din conul de umbră și frici desfăcute,
Am tors o aripă fără cusătură;
Lăsați-mă-n zborul de taine mărunte,
Să ard fără teamă, să trec de măsură!

Căci nimeni nu poate să caute prin șanțuri
Visarea ce-și strigă sublimul prin veac —
Suntem doar nisip, clepsidra stă-n lanțuri
Un cer nenăscut din veșnicul leac.