Literadura nr. 40 (11)
Emilia LUCHIAN
Copacul
A crescut un copac în mine
Nu pentru fructe, ci ca să-mi țină umbră.
Frunzele sunt vorbe rupte,
Cad și se întorc, ca și cum
Timpul se învârte într-un cerc
Fără de început.
Rădăcinile sorb tăceri și întrebări,
Se îmbată de povești vii sau uscate,
Iar crengile dansează goale,
Ca niște vise fără pereche.
Mă trezesc că vorbesc cu el, deși
Nici un glas nu răzbate din scoarță.
Îl ud cu gânduri mărunte,
Îl las să crească cu liberul arbitru,
Că poate într-o zi… o să-mi spună
De ce râd sau plâng pe ascuns.
Nu aleg!
Zaru-i aruncat!
Pământul e rotund de rai
Ce-l cântă Pan pe-un tub de nai.
Ba-i plat!
Ca o tipsie-n iad,
Purtându-l pe Ioric cel ignorat
Sau pe Ioan decapitat
Dintr-o plăcere și-o teamă,
Când dansatoarea va da seamă!
Nu vreau s-aleg!
Albastru, roșu ori un verde?
Nu, nu vreau s-aleg!
Nimicul astăzi nu se vede.
Albastru e de tuareg,
Iar roșu e de asfințit.
Ce să mai văd?
Un verde pal, de toamnă,
Purtat pe-o frunză de-un pitic?
Nu, nu aleg!
Manuela Camelia SAVA
între noi o tăcere albă
nu am îmbrățișat piatra
te-am vrut pe tine un bărbat care sculptează în carnea mea o galateea
nu am tăcut
decât atunci când am iubit prea mult
nu ne-am sărutat
în zăpadă
ca să topim ghețari fumurii
nu am înconjurat masa cu isaia
dar ochii au vorbit
despre ceva neînțeles de ceilalți
nu am îmbrăcat hainele prețioase ale dorului
am tăcut
numai inima a descifrat mesajul
8 sau 9 martie
ce vor femeile
în afară de pantofi
rochii de catifea bijuterii pe degetele fine
oare ce vor femeile
vreun dansator îmbrăcat în costum albastru
trecând prin fața lor înflăcărat
cu mișcări lascive ferme
ce vor ele de la ei
înțelegere
îmbrățișări flori bomboane
plimbări nocturne
dar de unde să mai iei vreo trăsură
poate un bolid care să le urce pe lună
ca un mzi (mașină zburătoare individuală)
ce vor ei de la ele
un dans murdar o sticlă de whisky
o respirație în doi
și o cafea pentru mahmureală-n zori
ce vor ei de la ele
să fie nebune
să nu le doară capul niciodată
să fie caline
și sfântul Petru să mai întoarcă foaia când rescrie
dacă dragoste nu e nimic nu e
ce a gândit brâncuși
piatra sărută piatra
îndrăgostindu-se sub dalta încinsă
doi fulgi de nea
se sărută
topindu-se unul în altul ca stalagmitele
și stalactitele
noi ne sărutăm
ca amanții mereu aflați pe fugă
când ne vedem
ne dezbrăcăm fără să facem vreo mișcare greșită
totul trebuie să fie calculat
în dragostea noastră apoasă
așa s-a gândit brâncuși
iarnă
vântul dirijează
dansul fulgilor
ca o feerie de tchaikowsky
se lipesc doi câte doi în horă își zâmbesc fericiți
după sărutul lor
urmează agonia
se topesc rând pe rând
infinitul
îi păstrează pe toți într-o hartă numai de îngeri știută
iarna
seamănă cu noi
ne apropiem puțin câte puțin
ne topim arzându-ne fibrele inimii
plătim îngerii să ne ierte păcatele mai grele
Mihai M. MACOVEI
Mama, carul cu boi și bariera
de la Suharău la Dorohoi
sunt 24 de kilometri
soarele era verde în zori
drumul liber
bariera lăsată
felinarul aprins
mama și-a zis în suflet
„– nu aștept să treacă trenul,
nu merg înainte: doctorul
doarme cu oameni vii sub pernă,
mă întorc acasă să-l nasc”
… Și am fost zece.
Bariera avea felinarul aprins
mă plouă cu frunze mă plouă cu flori
cu mâna întinsă stau nemișcat
în a lumii dumnezeiască nuntire
și plouă și plouă mâine
subdedesubtul meu va fi luat
de cel care azi s-a strecurat
ca un virus pe sub ușa
de-acum închisă a luminii în care
mă încred tot mai puțin
*
mă uit pe vizorul unei stele
până când mi se usucă lacrima
te rog nu te urca trenul
acesta nu-i pentru tine
e pentru cei care pleacă
spre alte lumi
*
dacă sunt azi e pentru că bariera
avea felinarul aprins.
Cititorule,
Știi ceva despre adolescentul plecat
din gara Dorohoi fără bilet de tren
spre mare?
Era îmbrăcat sumar,
avea în traistă merinde pentru o zi
și vise pentru o viață.
Eu știu că la mare n-a ajuns
Nu – ar fi spus frumoasa de Ea!
L-or fi găsit hăitarii și l-or
fi dus într-un adăpost precum
pe câinele meu – pătatul?
Umblă și acum hai-hui prin
trenuri și gări părăsite?
Ar fi prea mult! Era blonduț,
scund și fără zâmbet.
În buzunarul de la hăinuță
și-a pus o floare de salcâm
să-i poarte noroc. S-a ofilit,
a devenit sămânță, e (p)om –
salcâm? Se uită lumea la El?
Îl iubește?
Nu vei mai avea somn
sunt o iederă ai grijă
învârtindu-te după lumina
din mine vei ajunge
o noapte pură
gheara de pisică sfâșie
verdele poemului murdar
de lumină
să știi eu îți voi umbla
prin suflet
toate fotografiile neînrămate
vor plânge fără cuvinte
iar tu nu vei mai avea somn.
Să știi
te-am nins cu flori nemuritoare
să mă uiți dar ai uitat uitarea
între timp am plâns
acum mă pleci cu brațul
desfrunzit în nopți de rouǎ
și faci din semnul meu de-a fi
o altă visare
fleacuri fleacuri fleacuri
m-aud în vis murind
ca-ntr-o poveste
