Literadura nr. 39 (15)

Diana PETROȘANU

CRONİCA UNEİ PİESE DE TEATRU

De curând am vizionat piesa de teatru Bukowski By Night la Teatrul Nației din Ploiești. Am văzut-o ca pe o provocare a gustului artistic, promovare a unui stil teatral contemporan inedit in mica noastră urbe, adaptare a scriitorului Radu Aldulescu după opera literară cu același titlu scrisă de Charles Bukowski. Considerat unul dintre cei mai influenți scriitori americani ai secolului XX, de origine germană, Bukowski a descris cu naturalețe și realism brutal acea parte a societătii americane ajunsă la limita existenței în condiții materiale precare, de decadență morală și socială pe fondul discrepanței ostentative dintre clasele sociale americane. O piesa realizată cu sprijinul UNİTER, primind girul acesteia. A fost frumos, interesant, inedit, ceva altfel. Cele mai incitante momente, au fost, după mine, cele în care actorii au interacționat cu persoane din public, le-au creat instant ca protagoniste, ca participante la firul acțiunii ,ca parte integrantă a acesteia. Mi-am amintit, în acele momente, de Trilogia lui Andrei Șerban, când ,la intrarea în sală, fiecare am fost întâmpinați de o …ateniană, îmbrăcată în veșminte albe, care ne-a luat de mână și ne-a așezat pe scaune, făcându-ne dintru început părtași la acțiune.
În Bukowski în noapte decorurile au fost minimaliste ,cum e trendul în teatrul actual. Actorii au avut o prestație bună, reușind să re-creeze universul realist decadent al acelei părți ale societății americane marginalizate, în speță condiția scriitorului tarat de vicii și decădere morală. Modalitățile de comunicare cu publicul ,de transmitere a mesajului artistic, au fost diversificate, inedite, de la interpretarea clasică până la ecranul uriaș in background, derulând peisaje ce potențau atmosfera, simboluri și versuri filozofice de Bukowski de un realism dark, până la interpretare de music-hall si conexiunea fizică cu publicul. Scriitorul american Art Legend, cu note autobiografice, se află între două tipologii de femei ,fiecare iubindu-l în felul ei. Ambele reprezintă de fapt o proiecție a artistului alcoolic ,cu două fațete, una întunecată, instinctuală și conflictuală , poate chiar sado-masochistă, cealaltă, un echilibru emoțional delicat dar fragil, ce reușește să revitalizeze pentru moment latura umană și spirituală a artistului, ea însăși aflată însă intr-un echilibru existențial precar. Nici nu era posibil să fie altfel, în preajma unui artist alcoolic și îndrăgostită de acesta. Chiar și culoarea hainelor celor două exprimă simbolic ambele laturi ale lui Art: cea noir, sumbră și întunecată, tenebrele traumatizante și distructive ale inconștientului, iar cea roșie, dorința de viață, de existență dincolo de supraviețuire, însă acceptată doar temporar, impulsurile sado-masochiste ale inconștientului fiind mai puternice, mai marcante, în același timp cu o finalitate clară: neputința de a clădi o relație autentică pe acest background. De fapt Art este un inadaptat al vieții, un traumatizat din categoria intelectualilor erotici care întotdeauna caută refugiul pentru acest eșec în alcool și în relații sfârșite din start, dar care în același timp reprezintă materialul brut pentru arta sa.
De semnalat și timpii morți dintre acte, când artiștii au trebuit să modifice decorul în timp foarte scurt. Faptul că aceasta s-a petrecut în semiobscuritate (cred că era mai sugestiv un întuneric total) a conferit o nuanță de artificialitate piesei, creând o anume discontinuitate în derulare. (dintr-odată personajele trebuiau să mute scaune și mese, și le vedeai făcând asta.)
Bukowski By Night a fost o piesă care a impresionat prin forță, prin vitalitatea personajelor care au reușit să redea într-un mod cât se poate de sugestiv o temă extrem de abordată în literatură, și anume condiția (in)umană a artistului incapabil de a se integra într-o societate marcată de reguli și conformism.

Premiul Revistei Literadura la concursul „O, mamă dulce mamă” 2026

Sara Bivolu
Clasa a X-a H, Colegiul Național „Bogdan Petriceicu Hasdeu” Buzău

Datorită ei

Copilul nu înțelege de ce îmi vine să plâng când cunosc oameni bolnavi. De ce știu atât de bine ce înseamnă „boală autoimună”, deși eu n-am avut așa ceva în viața mea.
Copilul nu înțelege de ce îmi strâng pumnii când un cuplu se ceartă, de ce am nevoie să mă calmez în momente ca acelea.
Copilul nu înțelege cum pot să mă stăpânesc atât de bine, cum pot atât de ușor să schimb mască după mască, cum pot să trăiesc cu atâta speranță și, în același timp, să mă protejez atât de eficient. Să ne protejez atât de eficient, de fapt.
Faptul că acest copil nu înțelege, ba din contră, în seara asta se agită, mă… obosește. Oftez.
A fost o zi lungă. Cotrobăi absentă prin geantă, dau, într-un final, de chei, după o anevoioasă căutare, și descui în grabă ușa. Îmi las geanta în cuier și mă întind direct în pat, prea lipsită de vlagă ca să mai fac acum și altceva.
– Nu înțeleg, îmi spune copilul pe un ton tăcut.
Disting o notă de precauție în glasul său. Închid ochii. Îi deschid peste câteva clipe și privesc țintă în tavan.
– Ce nu înțelegi? îl întreb blând.
Derulez în minte ziua de azi. Apoi oftez din nou, când îmi dau seama care e sursa agitației micuței. Dimineață, după lungul drum cu mașina, dar înainte de mers la prieteni și ieșit în oraș, i-am vizitat pe părinții mei. Mama s-a luat de mine când am intrat încălțată din greșeală. Râd în sinea mea. „Asta da problemă”, mă gândesc în mod sarcastic.
– Cum de nu te afectează, șoptește copilul.
Îmi piere umbra de surâs de pe buze. Trec câteva clipe până când reușesc să răspund.
– Am și eu o viață, știi? Nu ascult chiar de tot ce zice mama. E viața mea, e dreptul meu să trăiesc cum consider de cuviință, să mă bucur, să mi-o construiesc așa cum îmi doresc. Ea s-a asigurat că așa va fi.
Cea mică privește în jos. Abia reușesc să îi aud șoaptele.
– Dar a țipat la noi și ne-a jignit.
Mi se rupe inima când văd acea unică lacrimă cum îi cade de pe obraz și pătează cearșaful patului. Mă întind spre copil și îl iau în brațe. Chiar și acum mă minunez de cum o ființă poate fi așa de… mică. Îi mângâi părul moale, cârlionțat.
– Știu, îi șoptesc la rândul meu. Dar nu o asculta. Ascultă-mă doar pe mine, bine?
Dă din cap. Văd cum își încleștează maxilarul.
– Poți să plângi, îi spun blând.
Iar copilul plânge. Întotdeauna face așa. Plânge doar când îi spun eu că poate, că e în regulă. Altfel, se abține vitejește. Nu pot decât să îi fiu recunos-cătoare…
– Dar de ce mai mergem să o vizităm? mă întreabă micuța, încet, de parcă se teme să nu îi reproșez ceva sau mai rău, să o resping. Deși știe că nu aș face niciodată, niciodată așa ceva.
Întrebarea mă ia puțin prin surprindere. O sărut pe creștetul capului și rămân pe gânduri.
Trece o bătaie de inimă.
Mama nu a fost perfectă.
Două bătăi de inimă.
Uneori era persoana mea preferată din întreaga galaxie, alteori țipa și te jignea.
Trei bătăi de inimă.
Ea m-a crescut. Îmi făcea mâncarea preferată și mă privea cum o savuram, în pofida faptului că era bolnavă, că ea nu putea mânca.
Patru bătăi de inimă.
Când aveam zece ani, iar ea și tata s-au certat mai tare ca niciodată, a venit la mine și mi-a zis „Nu te pierde pe tine din cauza noastră”.
Cinci bătăi de inimă.
Înghit în sec, cu noduri, și mă dau jos din pat. Îngenunchez în fața copilului.
– Pentru că datorită ei ducem viața asta bună, îi șoptesc micuței.
Aceste câteva cuvinte rostite cu glas tare, încărcate de atâta sinceritate, mă lovesc de nicăieri, precum un tren de mare viteză. Simt cum vocea mi se frânge în mici cioburi când adaug:
– Ea ne-a crescut. A făcut atâtea sacrificii pentru noi…
Privesc în ochii copilului. Îmi dau seama că nu e de acord, că nu înțelege. Dar nici nu ar trebui. E responsabilitatea mea să am grijă de această copilă, să îi ofer alinarea de care, poate, a avut nevoie cândva. Îmi plimb degetele peste obrajii ei, îndepărtând lacrimile. Caut prin jur niște șervețele.
Copilul nu înțelege, dar eu da. Acum, da. De aceea încă o vizitez pe mama. Nu e perfectă, dar a încercat. Și datorită ei sunt aici.
O, mamă, dulce mamă!
Inspir adânc. Găsesc șervețelele și îmi șterg lacrimile. Și stau așa o vreme, privind din nou tavanul, lăsând tăcerea să mă îmbrățișeze. Poate câteva minute, poate câteva ore. Nu știu.
Sună telefonul, străpungând liniștea mult râvnită, dar îl ignor, sunt prea obosită acum. Mă ancorează, totuși, în realitate. Uit de copilul interior. „Vorbește cu copilul din tine”, îmi zice mereu acea doamnă psiholog din acel birou care miroase prea puternic a lavandă. Încerc să fac asta regulat, căci, într-adevăr, am observat că mă ajută să mă simt mai bine, mai… împlinită.
Mă duc la bucătărie să îmi fac ceva de mâncare, apoi sper să am timp să mai citesc câteva pagini din cartea începută acum multe săptămâni. Cedez, însă, în fața curiozității și ajung să îmi verific telefonul. Am uitat de ședința foto din seara asta! Trebuia să mă întâlnesc cu Ema…
Mă îmbrac repede și ies pe ușă. Surâd. E, la urma urmei, viața pe care mi-am dorit-o dintotdeauna.
Asta mă face să mă gândesc la mama. Oare am mai fi cine suntem azi, dacă nu ne-ar fi crescut părinții noștri?
Poate ar trebui să o vizitez mai des pe mama.
Nu pentru că e perfectă. Ci pentru că ea chiar a încercat.
Și da, e adevărat. Copilul din mine nu înțelege de ce îmi vine să plâng când cunosc oameni bolnavi. De ce știu atât de bine ce înseamnă „boală autoimună”, deși eu n-am avut așa ceva în viața mea.
Copilul din mine nu înțelege de ce îmi strâng pumnii când un cuplu se ceartă, de ce am nevoie să mă calmez în momente ca acelea.
Copilul din mine nu înțelege cum pot să mă stăpânesc atât de bine, cum pot atât de ușor să schimb mască după mască, cum pot să trăiesc cu atâta speranță și, în același timp, să mă protejez atât de eficient. Să ne protejez atât de eficient, de fapt.
Dar nici nu trebuie să înțeleagă, căci e doar un copil. Eu înțeleg. Accept. Și îi sunt recunoscătoare mamei pentru că mă aflu astăzi aici.
O, mamă, dulce mamă!

***

Pe 1 martie 2026, a avut loc premierea Concursului literar: O, mamă, dulce mamă, organizat de Parohia Sf. M. Mc. Mina din Buzău, prin implicarea pr. Alexandru Andi Pripon și a familiei acestuia: Victoria-Maria Pripon și Alina Ane-Maria Pripon.
Am jurizat, ca de fiecare dată, alături de colegii mei: Cicu Tudor, Elena Capatina și Gina Zaharia.
Au fost alături de noi Irina Mirica, Sebastian Butu, Valentina Bucur, profesori coordonatori și familiile copiilor premiați.
Ca de fiecare dată, biserica a fost plină.
Am acordat premiul Revistei Literadura, alături de Teo Cabel, redactor-șef al revistei, elevei Sara Bivolu, clasa a X-a la Colegiul Național B.P Hașdeu din Buzău. Un text plin de originalitate, în care imaginea mamei a fost prezentată fără măști, cu sinceritate și autenticitate.
O felicităm pe colega noastră de redacție, Alexandra-Iulia Zecheru, pentru premiul Revistei „Caietele de la Țintești”.

A consemnat Mihaela Roxana BOBOC

La ceas de seară, între prieteni

Sorin Călin a lansat la „Vila Albatros”, miercuri 04.03.2026, după orele 17, volumul al treilea din trilogia Vremea Călinilor, cu supratitlul Propoziții Pretențioase 2. De fapt ele nu sunt deloc pretențioase. Avem de-a face cu demersul unui iubitor al cuvântului care folosindu-se de dicționar își ornează proza într-un mod ingenios. Ia cuvintele în ordine din dicționar începând de la litera A și le folosește în text. Riscant logic, dar interesant, la fel de logic.
Despre Cartea autorului au vorbit Valeria Manta Tăicuțu, Tudor Cicu, Nicolai Tăicuțu, Viorel Genovel Frățilă.
Domnul Valentin Cojocaru i-a dăruit un catren Domnului Sorin Călin la lansarea cărții sale „Propoziții pretențioase” legat de meseria (tinichigerie) și talentul său în scrierea a 17 cărți.
Eu că nu ne știm nu sunt surprins/ Dar sfat vă dau acum în salon/ Când de creație sunteți cuprins/ Să aveți pe-aproape un poanson.
Sorin Călin, autor prolific, de substanță, acoperă în plan literar mai multe segmente, publicistică: Zăngănele, De Rîmnic, de bine, proză scurtă: Muzicanții din Râmnic, poezie: Mușuroaie, roman Omul de tinichea, Vremea Călinilor, eseistică, Ora de muzică. Cărțile scrise sunt mai multe, dar acestea sunt amprenta personală auctorială. Cantautorul
Dan Manciulea a încheiat seara pe acorduri muzicale, finalul fiind un cântec în tandem, de fapt doi componenți ai trupei Forțele de muncă.
Au participat: Dumitru Pană, Nicoleta Gâlmeanu, Mihai M. Macovei, Sorin Burlacu, Viorel Dodan, Adriana Anghelescu, Corina Călin, Simona Butnaru, Sebastian Butu.
Ioan Nicolae Mușat a asigurat înregistrarea evenimentului. Sonorizarea, Miloș Petru Gabriel.
Mulțumiri!
Teo Cabel

Distribuie: