Literadura nr. 39 (14)
Cartea din bibliotecă
Tudor CICU
„Gava Nebunul” de Andrei Ungureanu – ed. Cișmigiu Books/2024
Un roman social, realist, despre destinul omului care nu se poate integra în societatea de după `89, deși eroul lui luptă din răsputeri să se strecoare ca prin „ochiurile de plasă” în lumea nou croită după revoluția din România. Eroul romanului încearcă să înțeleagă lumea în care unii își păstrează demnitatea, iar alții își vând sufletul, o lume în care solidaritatea umană pare că ar fi dispărut la unii, ca noțiune. Dar ea, lumea nouă, pare că împarte binele după bunul plac al cuiva. Dimensiunea zbuciumului uman, proiecția acesteia spre o nouă abordare care tulbură conștiințe, pare undeva proiectată între romanele lui Orwel și Aldous Huxeley, cu o lume tocmai ieșită dintr-un normal „adormit” ce dă acum fiori, vizând ceva sumbru la orizont. Personajul Gava Alexandru e trecut prin toate etapele unei vieți tumultoase și incerte: de la copilăria în „Mica Indie” (cum își numește orașul Câmpulung, vestit pentru ARO românesc), la adolescența trecută prin liceu și facultate, până în anii când maturitatea, într-o epocă cu atâtea transformări năucitoare la iluziile pe care și le făurise, e o povară mult prea zdrobitoare în lumea în care fără voie este aruncat. Destinul care îl aruncă din orașul natal, ajuns o ruină după revoluție, în Bucureștiul noilor iluzii, îl schimbă total: dintr-un adult visător și așezat, într-un individ ceva mai ciudat și mai închis în sine decât alții, dar nu nebun, nu fundamental diferit de cei din jur. Lumea pentru el, aici, devine neînțeleasă și bizară. Nici măcar încercarea de a face din studenta Denisa o iubită nu-i reușește și simte că lumea acesteia este una a pierzaniei. Alexandru realizează că întregul chin i-a fost în zadar. Că plecase din „Mica Indie”, se chinuise atâția ani să iasă din noroi, ca să ajungă într-o altă groapă la fel de prizonier ca în cea din care abia ieșise. Viața, cu ființele naive și singuratice, se va dovedi și nedreaptă, și nemiloasă. Devine un inadaptabil și, dând greș la toate, se întreabă dacă nu cumva e nebun. „Nu ești nebun. Lumea e nebună!” i se răspunde spre final, de către un tânăr care însoțea un bătrân, amândoi porniți la drum să găsească izbăvirea promisă de Marele Învățător. Sigur că aluzia biblică e punctată aici cu trimitere la Calea, Adevărul și Viața arătată de Mântuitor. Și tot căutând soluții de ieșire din acest labirint al vieții (în care va depinde de deciziile altora), Alexandru ajunge la concluzia că toți trăim în epoca post-adevăr, post-realitate, post-valori… că nimic nu este de înțeles în lumea asta, iar moartea e capătul final al tuturor acestor zbateri. Viața i-a transmis nenumărate semne: a încercat să lupte, a încercat să se adapteze, să fie ca toți ceilalți, dar „vezi bine că nu se poate” îi spune o bătrână care îi iese în cale. „Nu te mai zbate! Tu nu ești din lumea asta, de asta nu-ți găsești locul nicăieri! Ți se pare că ești nebun, că nimeni nu te înțelege. Nebun ești pentru ei, dar nebuni și orbi sunt ei!”
Ajuns aici cu lectura, cititorul se va întreba și el: da care e soluția ieșirii din tumultul vieții sociale care l-a făcut pe erou, dintr-un om liber, prizonier? O întrebare fără răspuns (la prima vedere), dar autorul ghicește că „ochiul de plasă” al salvării va trebui căutat și chiar intuit și de cititor. Și asta, fiindcă oricare ar pricepe că realitatea socială crudă, dintr-un orășel de provincie, ține cap de afiș pentru acțiunea foarte actuală a romanului. Și oricât eroul acestui roman va fugi de realitate, încă din copilărie, apoi în studenție, mai târziu adult, idealul visat de el e doar o promisiune mincinoasă. Iar cu trecerea timpului întrebările lui Alexandru cresc tumultuos și revolta lui față de minciuna din jur devine tot mai insistentă. Visul eroului nostru curge, se întoarce, spre a se elibera din „ochiurile de plasă” în care a căzut captiv, sperând în o eliberare iluzorie. Întrucât concluzia ne stă la îndemână, după lectura unui roman fluviu ca acesta, într-o asemenea societate nu se poate trăi decât uzând de căderea umană a celorlalți, adică a celor cu care intri în contact. În concluzie, spunem că am avut dinainte o carte de reflecții despre viață, iubire, trăire și multe alte taine ale trecerii fiecăruia pe acest pământ.
„Christine”, de Cosmin Andrei Tudor – ed. Cartea Românească de Proză, 2025
În Evanghelii e o cugetare înțeleaptă care ne avertizează că, oricât de multe teritorii am cuceri, oricâte averi am face, oricâte cuceriri am face, dar și oricâtă știință am căpăta, aceste câștiguri nu înseamnă nimic dacă prețul pe care-l plătim este acela al pierderii sufletului. Pornind de la această constatare, iată-ne și în fața unui roman psihologic în care prozatorul să ne facă în așa fel încât detaliile epice să ne împingă în a plonja, analizând textul, când într-o direcție, când în alta. Uneori (pe timpul lecturii), tocmai în aceste zile când lectura este în acută suferință, îmi făceam o trimitere către stilul ficțional și proza de psihanaliză, nelipsind în final o intrigă în genul romanului psihanalitic și această înlănțuire de fapte firești cu fapte senzaționale, ca în cele din urmă să-i pot creiona romanului aura unei povești reale și posibile. De această dată participăm alături de temerarul autor într-un domeniu cu o temă foarte curajoasă și puțin atacată de romancierii contemporani nouă. Dar numai ele, faptele, cele mai importante din viața eroului nostru aparțin trecutului, făcând posibilă o introspecție de psihanaliză, de sondare a subiectivității personajului pentru a evidenția tensiunile, căutările și traumele vieții lui interioare. În acest roman psihologic accentul cade pe construcția personajului central și evoluția lui din punct de vedere mental și sufletesc. Și ne referim, aici, la acei eroi rătăciți în enigmaticul labirint feminin. Talentul autorului este axat (în narare), cu precădere, pe adâncimea impresionantă și incomensurabilă a Ființei Umane. Construit pe principiul romanului jurnal, suprarealismul delirant al trăirilor celor care au scris în jurnal îi va lăsa și cititorului multe clipe de reflecție. În fapt, romanul scris în două părți distincte, Jurnalul lor și Jurnalul Christinei, seamănă întrucâtva cu una dintre povestirile fantastice ale lui Mircea Eliade din Nuntă în cer. Protagoniștii romanului, Alexie și Christine, sunt doar doi îndrăgostiți oarecare a căror finalitate nu poate ocoli un subiect atât de controversat în lumea religiei și cea medicală: persoanele transgen și sinuciderea. O temă destul de curajoasă, în fond, prilejuind de aici încolo și cititorului un dialog despre rostul vieții și moarte – ca ultim tărâm al vieții. Jurnalul lor este scris de un anume Fane, prietenul de viață al celor doi îndrăgostiți, care redă cele scrise în jurnalul lăsat Christinei de către Alexie… și urmărește firul epic al trecerii lor prin viață. Apoi, după sinuciderea lui Alexie (moarte prin împușcare) jurnalul este continuat până la repetarea dramei și de către Fane (îndrăgostit la rându-i de farmecul Christinei), și iar preluat de un altul. Și astfel, autorul ne sugerează ciclul perpetuu al dramelor pentru misterioasa Christine, părând a deveni un ciclu continuator al trăirilor primilor eroi ce au „roit” în jurul farmecului fetei. Jurnalul Christinei (din finalul romanului) este un amestec de suprarealism și delir sentimental împins către absurdul situației, o „ieșire” care nu poate avea decât un final sinistru: incendierea locuinței și moartea misterioasei fete îmbrățișând jurnalele primului iubit. Puse cap la cap, secvențele care conduc romanul spre o scriere inventivă va prinde și cititorul în transa acestei scrieri. Această dominantă a scriiturii, una care te invită la reflecție, reliefează, în mod paradoxal, o imagistică a Sinelui și vine să fixeze, în mintea cititorului, un personaj care trăiește, inconștient, într-un scenariu psihanalitic, în care fraza „nici dragostea nu este un loc sigur” face parte din viață. La masa de scris (de-o parte lumea cu realitatea ei, de alta, imaginația noastră), iată cum ingredientele prozei: acțiunea, neprevăzutul, suspansul și imaginația, dar mai ales personajul care i se lipește de retină și cititorului (fără de care nu se poate scrie proză), suntem pe tărâmul marilor reculegeri în care gândirea va trebui să cerceteze o altă lume și să nu tremure în această nouă lumină. De aceea realitatea și imaginația, cu ceva între posibil și închipuire (cele văzute și cele nevăzute) nu se mai opun, ci devin subansamble sudate, un „aliaj sui-generis”.
Teo Cabel
Lansare de carte Mihai M Macovei -„Am să-ți cumpăr o vioară”, editura Rafet, 2025
30 de ani de Prietenie volum de memorialistică, Marin Ifrim în arhiva lui Mihai M. Macovei, Editgraph, 2026; Rugă de iubire-Constantin Petcu, Editgraph, 2024;
A moderat Roxelana Radu.
Mihai M. Macovei face parte din generația seniorilor, puținii care ne-au mai rămas. Volumul lansat este prefațat de Mihaela Roxana Boboc, lector Irina Mirică. Căutarea timpului pierdut este doar o sintagmă, timpul în realitate este imortalizat în câteva cadre literare în acest volum, valorificat emoțional de către autor. Despre volumul lui Constantin Petcu a vorbit Tudor Cicu. „Rugă de iubire” este cartea lăsată în manuscris, lui Mihai Macovei, tipărită după douăzeci și cinci de ani de așteptare. Volumul acesta se potrivește comparației cu vinul vechi.
„30 de prietenie” o ipostaza inedită a lui Marin Ifrim. Poetul care pe 8 februarie a împlinit șaptezeci și cinci de ani (M.M.M) a mai valorificat un manuscris îngălbenit de patina timpului cu începuturi încă din 1995. Despre aceasta prietenie confirmă Daniela Șontică pe coperta a IV-A.
Scriitorul Titi Damian a venit de la Urziceni cu bucuria de a aduce un elogiu „Domnului Marin Ifrim” cum l-a numit în evocarea sa.
Am avut bucuria de a redacta cele două cărți, și a simți emoția generată de lucrul cu paginile din manuscrise.
De la Liceul de artă „Margareta Sterian”, Benchea Nicola, clasa a IX-a A și Mirea David, clasa a IX-a A, prof. coord.: dna Atodiresei Veronica, profesor de vioară, au interpretat 1. Hansen, „Duet”/ 2. Wanhall, „Duet”/3. Mazas, colaj. Un moment muzical bine executat spre bucuria ascultătorilor.
Stefan Dima a spus câteva cuvinte despre cele trei cărți, pe autorii lor cunoscându-i de multă vreme.
Emoționantă a fost prezența si intervențiile celor doi fii ai scriitorilor evocați: Emil Ifrim și Daniel Petcu.
Aceasta a fost ziua de 14 Februarie la Buzău.
Un eveniment cultural certificat prin prezența celor care i-au cunoscut pe autori în persoană sau din scrierile lor: Mircea Tănase, Dumitru Pană, pictorul Gheorghe Ciobanu, Luminița Zaharia, de la București, Mihai Marian, Marcela Chiriță, Elena Căpățână, Victoria Pripon, Sorin Burlacu, Paulina Georgescu, Adriana Anghelescu, Viorel Frâncu, Luminița Cristina Leșevschi, Ion Niculescu, rude din partea lui Constantin Petcu, Filip Trandafir, Aurora Ionescu, Tatiana și Emanuel Boboc.
Mulțumiri, doamnei Oana Paraipan pentru asigurarea bunei desfășurări a evenimentului!
