Literadura nr. 39 (13)

Ramona MÜLLER

Un surâs de milioane –
Marele Canion și noi
Sâmbătă – 14 septembrie 2024
Flagstaff – Grand Canion South Rim – Flagstaff | 292 km

Timpul sapă stânca –
Povestea Marelui Canion

Într-un oftat prelung, Pământul își amintește de vremurile tinere, când continentele se adunau într-un singur trup, Rodinia. În inima acestuia, regiunea care avea să devină Marele Canion dormea tăcută, fără presimțirea măreției de mai târziu. Apoi, liniștea s-a frânt: Rodinia s-a rupt, iar continentul nord-american a prins contur.
Acum 525 de milioane de ani, un soare blând și o mare liniștită acopereau câmpiile. Creaturile marine prin moartea lor ridicau ziduri de calcar. Straturile se depuneau unul câte unul, file tăcute într-o carte de piatră.
Mai târziu munții s-au ridicat la est, râurile tinere au transportat sedimente, vânturile au măturat deșerturile, nisipurile au devenit gresii.
Marea a venit și a plecat, scriindu-și capitolele în mod repetat. În adâncuri, forțe titanice ciocneau insulele vulcanice de continent; magma fierbinte topea și suda rocile, formând temelia durabilă – fundamentul Marelui Canion.
Apoi, în urmă cu cinci milioane de ani, râul Colorado intră în scenă. La început un fir subțire, dar hotărât. Cu fiecare viitură și zăpadă, a mușcat din stâncă, a coborât și a lărgit prăpastia. Chiar și vulcanii, trimițând torente de lavă, nu l-au putut opri. Apa a găsit mereu drum, răbdătoare și neclintită.
Astfel, timpul a împuternicit râul. O forță mică s-a dovedit agentul suprem. Milioane de ani trec, iar canionul se deschide la zi: culori, texturi, vârste. Fiecare strat e o filă, o șoaptă din trecut, o lecție de transformare și de răbdare.
Viitorul rămâne deschis. Alte râuri, alte erupții, poate schimbările climei – toate vor continua să rescrie harta eroziunii. Oamenii, prezenți doar de mii de ani, au început deja să-și lase amprenta. Povestea, însă, nu se oprește. Râul cară sedimentele în continuare spre Golful Californiei și pregătește scena pentru următoarele capitole ale Pământului.
Așa cum spunea J.L. Powell: Timpul dă naturii dominație asupra rocii.

Surâsul Pământului

Suntem în Flagstaff, gata de plecare spre South Rim. Alimentăm – 3,54 $/galon – și pornim. După o oră și jumătate, achităm 32 de euro și parcăm la Grand Canyon Visitor Center. Ținta zilei: Bright Angel Trailhead.
În centru, o forfotă așezată. Hărți, exponate, ecrane, pași domoli. La ghișeu, un ranger tânăr, nativ american, cu uniformă dreaptă și ochi luminoși:
— Bine ați venit! Mergeți pe Bright Angel Trail?
— Da, până la Mile 3!
Ne întinde harta, subliniază Mile 1.5 Resthouse, Mile 3 Resthouse și Indian Garden, adaugă sfaturi despre umbră și apă. Facem o fotografie cu el, panoul imens al canionului umple fundalul. Suvenir cu suflet.

Pași pe nervura timpului

Luăm autobuzul albastru până la Bright Angel Trailhead. Planul e simplu: coborâm până la Mile 3 Resthouse, circa 5 km dus, și revenim în aceeași zi. Până la râul Colorado sunt 15 km și asta cere campare la Indian Garden. Poteca taie versantul în serpentine scurte. Două tuneluri săpate în piatră ne deschid calea. Straturile roșii ale Platoului Colorado fremătă sub tălpi. În 2,4 km lăsăm în urmă 290 m diferență de nivel. Serpentinele mușcă din stâncă, între straturile roșiatice ale Platoului Colorado. Switchback-urile poartă poteca în zigzag pe panta abruptă și domolesc înclinația. Drumul curge. Inima o ia înaintea pasului.
Grand Canyon își arată arhitectura î toată splendoarea. Un labirint de stâncă iese la vedere, răbdător, imens. Bright Angel Fault ține poteca pe o linie înțeleaptă, coborâre prietenoasă printre trepte naturale. The Battleship înaintează din piatră, un cuirasat mineral cu punți, bastioane și pinacluri din gresie roșiatică.
Mai jos, ne apare Cheops Pyramid. Înălțime 1 646 m, proeminență 240 m. Nu mi-aș fi imaginat vreodată că voi întâlni o „piramidă” egipteană în mijlocul Americii. Coloană de timp, desprinsă din Kaibab Plateau, în vecinătatea lui Buddha Temple și Isis Temple. O constelație de vârfuri înfrățite, botezate de Clarence Dutton cu nume care încărcă aerul de poezie străveche. Secțiunea geologică devine partitură: calcarul Redwall, șisturi verzi din Cambrianul timpuriu, iar la bază Shinumo Quartzite și Unkar Group, roci vechi cât începuturile. Phantom Creek și Ninetyone Mile Creek strâng apele rare, desenează drumuri fine în piatră. Timpul tresare în palmele mele. Îl simt viu. Calc pe o structură modelată în sute de milioane de ani. Numele – Cheops – devine reverență la peste 900 m deasupra râului Colorado. Monument născut din răbdarea materiei. Respir adânc. Rămân. O frumusețe aspră, fără concesii.
Aici, clima nu iartă. Este semiaridă, cu vânturi reci și soare arzător. Liniile locului se decupează curat: lumină, piatră și umbră. Dincolo de ceea ce se vede, apare o invitație la gratitudine.
Platforma se lărgește. Intrăm pe Tonto Platform, lamă aproape orizontală la circa 914 m sub marginea sudică și 457 m deasupra râului Colorado, tăiată în șistul Bright Angel. Pereți albi-roșcați, pante domoale de șisturi verzi și roșii, limbi de nisip cu vegetație mai densă, hrănită de surse de apă ascunse și de umbrele generoase ale pereților. Peisajul își schimbă respirația la fiecare pas.
După încă 2,4 km și 305 m altitudine lăsați în urmă, ajungem la Three-Mile Resthouse. 4,8 km distanță de la start, 645 m sub South Rim. Umbră, apă sezonieră, pietre bune de stat. Suntem martorii unei frumuseți brute și copleșitoare. O veveriță apare din lumini și frunze. Coadă arcuită în semn de întrebare, ochi vii. În scurt timp, i se alătură o surată mai rotundă, cu blană lucioasă, cu mișcări mai puțin agile.
— Uite-o pe dolofană, îi șoptesc lui Dimi.
— Da… regulile au fost încălcate, spune.
—Sper să rămână doar un episod, zic.
Instinctele cer libertate. Altfel devin dependente de oameni.
Ne reluăm traseul. Căldura apasă, ritmul rămâne blând, chiar anevoios. Predăm ștafeta răgazului la fiecare stâncă umbroasă, într-un ritual tăcut al drumeților recunoscători. Zâmbete, înghițituri de apă, oftaturi scurte. Un japonez ridică telefonul către lumină și vorbește în șoaptă. Vocea poartă dorul și emoția depărtării. Cuvintele îmi scapă, dar emoția ajunge la mine. În față, un cuplu ține pasul cu noi; ne întâlnim des pe aceleași pietre. Companie tăcută, fire nevăzute între oameni care împart soarele și umbra. La răscruce, ne despărțim.
— Drum bun!
— Drum bun!
Priviri care încheie o tovărășie scurtă și adevărată. Poteca devine o punte între necunos-cuți.
La coborâre lumina capătă o aură caldă pe pereți. Canionul își ține respirația pentru o clipă. Îmi așez palma pe piatră. Îmi bate în palmă un puls vechi.
Final de zi. Harta intră în rucsac, pașii revin pe margine. Marele Canion rămâne deschis în mine. Un surâs al Pământului – de milioane de ani.
Camera de hotel ne înghite cu liniștea ei curată, pereții albi, paturile întinse ca niște pagini goale. Rozalindion trântit cu fast pe fotoliu, Companion leneș pe covor.
— Marele Canion… ce spectacol, suspină Rozalindion. Noi am lipsit de pe scenă, dar am primit cronica de la voi!
— Da, confirmă Companion. L-ați străbătut voi, dar eu am simțit praful intrându-mi în fermoar numai din povești.
— Eu, pe de altă parte, îmi păstrez roțile imaculate, declară Rozalindion, bombastic.
Asta înseamnă eleganță: să fii prezent prin absență!
— Mai degrabă lene de lux, mormăie tovarășul său. Dacă ne-ați fi luat și pe noi pe potecă, aș fi arătat canionului cum se urcă în zigzag pe roți.
— Te-ai fi răsturnat la primul switchback, râde Rozalindion. Canionul cere rezistență, nu zgomote de fermoar blocat!
— Ei bine, atunci am rămas aici, ambasadori ai confortului. Voi cu piatra, noi cu perna, concluzionează Companionul.
Îi privesc și zâmbesc. Canionul a fost trăit de picioarele noastre, dar povestit cu pasiune de ei.

Sorin CĂLIN

Despre cărți ca despre oameni

Goga. 10 Mai 1938. Data consemnării în suma de ferpare ale lui Iorga. Un chip îndoit, un suflet zbuciumat, un trup autodistrus de „… flacăra nestinsă ce ardea în el.”. Deși premisele poetului, ale studentului „… blond și cu flăcări albastre în ochii…” săi, ai insului micuț nu anunțau idealistul, politicianul îmbrăcat în „… zale…”, inexorabilul. Regretele lui Iorga sunt evidente, neîmpăcat că năluca ce l-a urmărit pe Octavian, cea care dorea să revoluționeze întreaga societate românească, cuprinsa de șovăială și lâncezeală, l-a distrus, deopotrivă pe omul politic și pe poet.

********
Nevrând să facă din ziua pierderii lui Goga o simplă însemnare pe răbojul vremii, la doar două nopți distanță, Iorga îl alătură lui Delavrancea, înnoitorul, tot o emanație a poporului, a grânarilor țărani, „… adunători de priveliști și tezaurizatori de impresii.”. Goga – „… purtător al glasului smuls din durerile robiei…”, cel căruia literatura „I-a spus la ureche cele mai frumoase taine ale ei…”. „12 Mai 1938”

********
Între însemnații post-mortem se găsește și „neadaptabil”-ul Ovid Densușianu, scoborâtor din Aron, „Dacul cu părul și barba colilie…”, din Nicolae, unchiul, „… călăreț singuratic…” „… în Bucegi…”, „… leagănul zeilor elenici!”, el însuși precoce, erudit chiar înainte de douăzeci de ani. „17 Iunie 1938”

*******
Pe 20 Iulie 1938 Iorga aduce vestea tragică, „… de mult așteptată, dar totuși de necrezut…”, a isprăvirii celei mai iubite dintre regine: Maria. „România s-a împuținat cu tot ce-i aducea ca prestigiu, ca mândrie, ca inteligență și voință…”.

********
Reginei Maria îi dedică încă două treceri în revistă a personalității, una pe 30 Iulie și încă una nedatată, dar care, în ordinea cronologiei aducerilor aminte, nu poate depăși 18 August, moment la care ni-l înfățișează pe Stănescu, proprietar de oțelării bucureștene, acela care, ca puțini alții, a lăsat pentru propășirea poporului prin cultură „… aproape un miliard…” , în detrimentul propriilor progenituri. Primul mai scurt, uzând în titlu de „Un suflet…” ca în precedentul prezentat, al doilea mai amplu, pe nouă pagini – la fel de virgine tipografic. Nu vă voi spune mai mult. Iorga își reafirmă admirația pentru familia regală, pentru prințesa cu sânge nobil, moștenitoare a marii ducese ruse, a Mariei Voichița, „… mlada frumosului Radu și mândra soție a lui Ștefan-cel-Mare…”, pentru poeta, pentru iubitoarea de frumos, pentru cea care a pus primele semințe ale grădinilor de la Sinaia, Cotroceni și Balcic, de o „… irealitate florală…”, pentru cea care ar fi meritat sceptrul regesc, dar care i s-a refuzat fiindcă era femeie, fiindcă țara nu era pregătită și nici împrejurările vieții nu i-l puteau acorda.

********
25 ianuarie 2025
Mareșalului Averescu i s-a dedicat un meritat elogiu. În cuvinte puține, dar chibzuite de Iorga, precum ostașul, strategul, mintea creatoare atunci când țara avea mai multă nevoie ,,… pentru a recâștiga măcar onoarea.”, atât de bine alese încât și maxim elogioase – „El… era… însăși garanția…” istoriei -, și mai puțin de atât – că intrarea în politică a diminuat considerabil din taina, din magia pe care pe câmpul de luptă reușea să o împartă tuturor -, creează un portret dintre cele memorabile celui plecat „… în lumea unde plutesc umbrele glorioșilor săi înaintași” la „4 Octombre 1938”.

********
La „21 Octombre 1938” rememorează pe aceea care a fost Iulia Hașdeu, cu grija vădită la acea vreme că trebuie să i se traducă scrierile, cele din franceză, cu precădere pentru valoarea literară de nivel înalt și pentru valoarea „… educatoare.”. Prin natura jurnalismului, articolul face, printre altele, apel la moștenitorul familiei Hașdeu, Iuliu Dragomirescu, spre a da publicității cât mai grabnic opera Iuliei, un geniu manifestat de foarte timpuriu.

Distribuie: