Literadura nr. 39 (7)
Luminița GIURGIU
această neliniște
de unde această neliniște
care trântește perseverențe și umple
rezervoare incerte
bem furia din pahare mari
și scriem cuvinte cu majuscule
ca și când atunci ar însemna mai mult
sau chiar altceva decât
în modul încetinit și saturat de esențe
nu mai vreau ceaiul faptelor discrete
până la neființă
destul m-am temut să iau lucrurile altfel
decât în serios crezând că undeva
o poartă se va deschide
și chiar s-a deschis
dar ce să vezi
drumul e o pendulă înșelătoare
bate ora exactă
când nu te aștepți
liniștea stă la colț de stradă
rujată strident
pe mine cine mă salvează?
în după masa asta
la ora patru
sunt așteptată la cafenea
toți prietenii mei vor ține în mâini
cești aburinde în care voi picura
ceva numit poezie stropii grei
vor stârni valuri în ființele însetate
și o furtună se va declanșa
întoarse invers scaunele mesele chiar și tejgheaua
corăbii vor fi cu locuri strict limitate
pentru femei și copii
pe mine cine mă salvează?
zoom
ar fi trebuit să mă car de acolo imediat după
serbare și să sugrum din fașă riscul
de a mă îmbolnăvi de omo
genizare (sintagma nu e a mea devenim
toți aceeași culoare)
te duci la lucru te întorci
de la lucru
te trezești cu zece kilo
grame în plus și datorii la bancă
dar n-am făcut-o!
am privit în schimb fascinată din întunericul sălii
scena așteptam semnul hai vino
mă și vedeam dezlipită de la perete
alunecând asemeni mătăsii pe șolduri
direct în boală
vă spun serbarea n-a început pentru că
nu s-a sfârșit continuă
momentul următor îmi aparține
Rodica BRETIN
PARANTEZE
Era o zi de vineri ca oricare alta. Marika adusese iarăși cerbi la școală și toți colegii se buluciseră spre banca ei ca la un chioșc cu cornuri calde. Cerbii nu erau de mâncare, ci niște medalii din plastic pe care scria ONT Carpați, unele cât o monedă, altele cât o farfurioară de ceai. La ce foloseau? La nimic. E drept, puteai să le agăți pe un perete, de-asta aveau o urechiușă în care să încapă un cui, dar nu cred că se înghesuia nimeni să le pună acasă în loc de tablouri. Le luau fiindcă erau de toate culorile și mărimile, unele chiar aurii, ca medaliile de la Cerbul de Aur. Și, mai ales, erau gratis.
Trebuia numai să întinzi mâna, sau pe amândouă, și Marika ți le umplea, scoțând trofeele din sacoșa burdușită. Acum două zile împărțise în dreapta și-n stânga, golind turbinca într-una din pauze. Azi, adusese alți cerbi, mai mulți ca data trecută. De unde avea atâția? De la ONT Carpați, compania hotelieră. Cerbul cu coarne rămuroase nu era doar mascota festivalului de muzică ușoară, ci și a restaurantului Cerbul Carpatin. Atelierul auto la care lucra tatăl Marikăi ținea tot de ONT Carpați, iar el dăruia cerbi celor veniți cu mașina la reparat sau vopsit. Reclama e sufletul comerțului, nu? Liana, care le știa pe toate de la vărul ucenic tinichigiu, încercase să facă pe secretoasa. Vreo cinci minute i-a ieșit, umflându-se în pene la gândul a câte știa ea și noi nu. După care burduful tăcerii pleznise și ne vărsase tot, dintr-o răsuflare.
Acum îmi era clar de unde veneau cerbii și cum ajunseseră la noi. Dar tot nu pricepeam ce o apucase pe Marika. Până mai ieri nu scotea un cuvânt la ore, iar în pauze nici atât. Tăcea, mulțumită să fie lăsată în pace de profesori și de colegi. Și-acum împărțea cerbi ca un profet niște pâinici de plastic poporului înfometat din deșert. Voia să fie băgată în seamă, să ajungă pe un podium?
Înainte să bage din nou mâinile până la coate în sacoșă, s-a răsucit spre banca mea, prinzându-mi privirea. Vrei și tu? Mă întrebase din ochi și am clipit repede, scuturându-mă de ispită. Nu eram singura care se ținea deoparte. Din ușa clasei, Draga privea și ea; s-ar fi vrut în locul Marikăi, înconjurată de priviri pline de așteptare. Cândva, fusese. În clasa întâi, băieții o invidiau, fetele voiau să îi semene. Era fata-care-avea-de-toate. Tatăl ei, secretar ambasador, pleca mereu la București, dar mai mult dincolo, în Occidentul de unde se întorcea cu daruri pentru prințesa lui de la Școala 12. Pe Draga o aducea diminețile guvernanta săsoaică, în timp ce șoferul aștepta în automobilul cel negru. Cum intra în clasă, grupul admiratoarelor o înconjura, năpustindu-se să îi ducă o trenă nevăzută și, din prințesă, Draga devenea regină. În fiecare pauză își aduna supușii, să le arate ce primise. Fleacurile lucitoare ne păreau minunății fără seamăn. Ne lăsa să ne umplem ochii, apoi le băga înapoi în gentuță, făcându-le să dispară ca într-un joben de magician. Nu ne adusese daruri, ne flutura pe la nas tentații: priviți ce nu veți avea niciodată.
Până într-o zi când Draga primise o lecție de bună purtare de la viață. Dacă Marie Antoinette fusese decapitată de francezii sătui de atâtea ifose, ea a fost mai norocoasă; și-a pierdut numai coroana. Tot datorită sau, de data asta, din cauza secretarului ambasador care a uitat să se întoarcă din ultima călătorie. Cu tatăl la Paris și mama dând declarații la Miliție, Draga trecuse printr-o perioadă neagră. Pierduse tot: casa, lucrurile cele scumpe, trufia de a se crede deasupra tuturor. Dar în orice rău e și-un bine, dacă îl cauți cu lumânarea… De când era la fel ca toată lumea, Draga devenise una dintre noi – ba chiar își câștigase o prietenă adevărată, pe Lotte, care se mutase cu ea în bancă fără să îi pese că era o regină detronată.
Împărțitul cerbilor era pe terminate. Grămada de elevi adunați în jurul băncii Marikăi se rărise. Nu mai rămăsese decât Felicia, pe care toți o dăduseră la o parte până atunci. A întins brațele, Marika și le-a afundat pe ale ei în sacoșa ca un burduf dezumflat, apoi le-a scos: goale. Medaliile de plastic se isprăviseră. Felicia și-a strâns buzele, dezamăgită. În ochii ascunși de ochelarii prea mari pentru chipul ei îngust era doar regret, nu și uimire. Se obișnuise să piardă, să i se ia, să fie tăiată de pe orice listă. Înainte ca părerea de rău să devină resemnare, s-a pomenit cu un cerb în brațe, cel mai frumos dintre toți, de un bleumarin transparent. Marika îl scosese, precum Houdini, din ghiozdanul de sub bancă. Feliciei nu-i venea să-și creadă norocului; a apucat medalionul cu amândouă mâinile și a plecat cu el strâns la piept, să nu cumva să i-l ia cineva.
Atunci s-a auzit soneria, apoi bufnitura ușii de la intrare. Lunganul profesor de mate a dat-o de perete, pornind spre catedră cu catalogul sub braț, cu pași largi, de păsăroi. Întotdeauna venea devreme la oră ca nu cumva să pierdem vreun minut, de parcă matematica era cel mai important lucru pe lume. O fi fost, pentru el. Încă din clasa întâi mă aveam cu cifrele ca pisica și câinele. Învățasem câte ceva, mai mult de nevoie. Adunări, scăderi, înmulțiri – abia mă obișnuisem cu ele când, dintr-a cincea, au început calculele între paranteze, ridicări la putere, fracții. Aici s-a rupt filmul, dar apoi le-am descurcat cumva și pe astea. Trebuia. Cine nu reușea se alegea cu remarci înțepătoare drept supliment la nota proastă.
Mărăcine a aruncat catalogul pe catedră și a înhățat creta, grăbit să umple măcar două table până apucam noi să deschidem caietele cu pătrățele, nu chiar atât de nerăbdători. A scris o operație supraetajată, cu paranteze în perechi, rotunde, drepte, acolade. Apoi a pus semnul egal și a încremenit cu creta în aer. Mie mi s-a oprit inima o clipă, apoi a luat-o la goană. De ce ți-e frică nu scapi. Vorbele foșneau în capul meu la fel ca filele catalogului de unde stăpânul cifrelor a pescuit până la urmă un nume.
Eleva din ultima bancă s-a ridicat fără grabă și a pornit spre catedră cu pași mărunți, de parcă spera să o salveze vreun miracol. S-au mai văzut minuni, dar nu la ora de matematică… Marika a luat creta, cu ochii la cârnatul de cifre ce se încolăcea în mijlocul tablei, întrebându-se de unde să-l apuce. Apoi a rămas încremenită, cu creta în mână, într-o liniște deplină.
Profesorul a rupt tăcerea.
– Ce-avem noi aici? O fătucă cu părul lung și mintea scurtă.
Marika a lăsat săgeata ironiei să îi șuiere pe la urechi, fără s-o atingă. Auzise, pricepuse, știa românește la fel de bine ca mine. O să împuște iarăși un patru și, dacă o ținea tot așa, avea să rămână repetentă. Și ce-mi păsa mie?
De la începutul anului stăteam cu ochii pe Marika – la fel ca restul clasei. Și tot nu mă lămurisem ce hram poartă. Poate ar fi trebuit să fac un tabel cu două coloane: ce îmi place și ce nu la noua noastră colegă… Oricum o luam, era o ciudată. O zi mergea printre bănci ca o cămilă prin deșert, fără să se uite în dreapta ori în stânga. A doua împărțea clătite de plastic cu ONT Carpați, de parcă trebuia să cumpere voturi la un concurs de popularitate. Nehotărâtă, schimbătoare – să trec asta la defecte? Poate da, poate nu. Până să mă decid, am lăsat rubrica goală. Dincolo, la bile albe, aveam ce scrie. Săptămâna trecută îl pusese cu botul pe labe pe Răducu, ceea ce m-a uns pe suflet. Azi îi dăduse Feliciei cerbul cât o farfurie de supă. În coloana bilelor negre era una singură, dar cântărea cât o ghiulea de plumb: prietenia cu Liana, diva clasei care mă călca pe nervi încă din ciclul primar.
La tablă, Marika rămăsese o stană de piatră în care ironiile profului de mate își toceau vârful. Mărăcine răsfoia din nou catalogul, în căutarea unei noi victime, mai simțitoare. Și al cui nume i s-a năzărit să îl rostească? Tocmai pe-al meu. Cum nu-i spusese să treacă în bancă, Marika a rămas să sprijine tabla, iar eu m-am dus de cealaltă parte, de parcă ne pregăteam să o scoatem din perete și să plecăm cu ea pe umeri. Ecuația nu se rezolvase singură. Parantezele se încolonau unele după altele, întâi cele rotunde, apoi veneau restul. Până la urmă i-aș fi dat de cap. Dar îmi venise o idee mai bună. Și-am tăcut. Proful s-a uitat la încâlceala de cifre, la mine și înapoi la tablă.
– Altcineva?
I-a întins creta lui Octav, care avea ghinionul să stea în prima bancă. Era deja târziu să mă răzgândesc. Colegul nostru s-a învârtit puțin în jurul egalului ca un câine în jurul cozii, după care a scris ce trebuia. Cum Mărăcine nu dădea note mari nimănui, Octav a plecat cu un opt, iar noi fetele cu un altul, împărțit pe din două. Când m-am așezat înapoi în bancă, m-am uitat fără voie înspre Marika. Nu mai privea pierdută în gol, iar ochii ni s-au întâlnit. La fel ca mine, încă nu înțelegea ce se întâmplase.
O clipă am fost noi două împotriva lui Mărăcine, a clasei, a lumii. Și mai departe? Marika o să îmbrace din nou armura de nepăsare, iar eu o să mănânc matematica pe pâine, măcar până îmi repar media. Totul o să fie cum a fost, viața merge înainte în bucle și spirale, presărate cu paranteze rotunde, pătrate și acolade. Proful de mate o să umple tabla, noi o foaie de caiet, o să deschidem manualul și o să încercuim exercițiile pentru data viitoare. O vineri ca oricare alta dintr-o săptămână obișnuită din mijlocul trimestrului unu.
Ziua în care am luat primul patru din viața mea de școlăriță, ce se lăfăia acum în carnetul de note printre nouă și zece. O făcusem înadins. Am vrut să înțeleg ce gândește Marika, să fiu în pielea ei. Și iată, am fost. Meritase?
Când a sunat de pauză, Mărăcine a încălecat pe catalog și dus a fost, iar colegii au dat buzna în curte. Numai Marika s-a oprit în dreptul băncii mele.
– Vino mâine pe la mine.
Nu mă întrebase dacă vreau, ca și cum era de la sine înțeles că ardeam de nerăbdare să îi trec pragul. Era atât de sigură de asta, încât mi-a venit să zic nu, doar așa, să văd ce face. Ar fi primit refuzul cu regret sau cu indiferență? N-am aflat, fiindcă da, de-abia așteptam să merg!
– O să fim cele mai bune prietene, o să vezi! mi-a ieșit pe gură, spre surprinderea Marikăi și, mai ales, a mea.
Și-aveam de gând să mă țin de promisiune.
