Propoziții pretențioase – Avortau
Am zis că totul era la regulamentar. Ce putea fi dincolo de el ne la locul lui?
Nici nu intrasem bine pe poartă că se și porniră discursurile, monologurile de nemulțumire. Din ziua a treia. Că plouă, dar nu asta îi rodea pe cei doi. Ce tonuri auzirăm…. Soția începuse. Că nu-i convine nu știu ce. Cu un ton acuzator și ridicat, cu privirea dincolo de ale noastre. Cum procedează un om normal când are chef de arțag. Aproape să izbucnesc și eu. Un „ce” contrar pornirilor mele bruște – fiindcă de apucat mă apucă dintr-o dată; suspendată hotărârea lui „ce-o fi o fi” nu mai mult de o secundă, se încarcă până în creștet și odată ajunsă acolo apasă butonul declanșării – m-a determinat să abordez problemele ridicate domol. Chiar dacă terminasem de încheiat rândurile și prelungirea acoperișului așa cum fusese el original ticluit, rămăseseră două zone nefinisate: la dolie și în capătul opus. S-ar fi văzut lesne. Dar acoperisem dedesubt. Da. Fiindcă primisem „ordin”: întâi facem partea cu acoperișul, apoi vopsim și la urmă fixăm jgheaburile. Ziua a doua. Chin și regrete. Nereușite și nervi. Ascunși. Motive suficiente. Caută ca să nu găsești. Șina de plastic pe care să gliseze și să rămână lambriul de plastic. Nu mai spun că al naibii făcut a aranjat lucrurile „perfect”. Clientul: am lambriu rămas. De nerefuzat. E lat, se vede bine, este identic cu lambriul existent deja. Am plecat. Am căutat. N-am găsit. Și am revenit. Apoi iar înapoi la 9 Tei. În cele din urmă, printre toate vechiturile am dat de nuanța cea mai apropiată de maro. Vechi nu înseamnă totuși și bun. Și fără să fie expus la soare, plasticul devine casant. Așa încât, pusă la locul ei, cu cuișoare, la o mișcare bruscă să se frângă inexplicabil. Un impediment care dă cu virgulă la estetică. Nu însă o problemă – ba da; doamna s-a uitat chiorâș și la îmbinări -, altele vor fi fost chiar de la început. Sfada pe soluții. A lor sau a mea. Viziunea lor: la marginea lanțurilor pusă florăria, pentru a lăsa jgheabul la vedere, la nevoie să se poată umbla la el (deși „strâmtorarea” lui între două părți rigide făcea imposibilă orice schimbare). Pe ideea asta se axaseră, ca să nu mă apuce vreun nerv fistichiu ce să dea gurii vorbe cugetat-nepotrivite, am făcut ca ei. Le-am propus să ia lambriu, fiindcă vechea florărie nu le mai convenea. Cum magazinul are „politici” de vânzare „stricte”, în loc de două lungimi de patru metri i-a dat un pachet întreg de opt sau zece bucăți. Ca să le fac pe plac, am pus una, la nivelul omoloagei clădirii de care ne-am alăturat. Rămânea un gol considerabil între scândură și capătul superior al lambriului. Nu unul constant, ci progresiv. În cei șapte metri treizeci, golul pleca de la un centimetru la zece. Mai că te-ai lua singur la chestionări. Cum, de unde? Simplu. Cu toată alinierea la jgheab, dat fiind că acesta era scopul, să petrecem șorțul fix peste cârlige, ciubuc și să ducem marginea șorțului la cinci-șase centimetri de buza exterioară a jgheabului, clădirile aveau săgeacurile în unghiuri diferite. N-am mai verificat cu laserul care era orizontal și care nu. La o astfel de diferență și statuare plastică pe teren, nu se putea face nimic. Cred totuși că în sinea lor, Tudorachii, le-ar fi dat prin minte o dezmembrare totală și o refacere, asprind soarta a doi tinichigii abia ieșiți din iarnă. I-a împiedicat însă gândul că ne-ar fi livrat bani în plus. Concluziile trase, s-a ales soluția propusă de mine. Din lambriul de plastic deja montat în florăria rămasă a clădirii anexă. Cu mici, dar migăloase intervenții, am reușit să ameliorăm cei zece centimetri, scurtându-i la șase. Șina de plastic. De prins pe un set de lanțuri adăugați pe florărie, respectiv pe lanțul lambriului existent. Probleme, Gogule, și acolo. Șina mai îngustă cu vreo doi milimetri decât noul-vechi lambriu de montat. Iar reveniri și reglaje. Pus, la finalul zilei, pe poziții.
