Propoziții pretențioase – Ateistă
Cazuri unul la 200 de clienți.
Iarna nu-i ca vara și nici vara nu faci mai mult de două parale. Nu de când exodul românilor căpătuiți prin țări străine a devenit o navetă cu două avioane dus-întors. Iarnă ca mai toate, lipsită de posibilitatea tinichigiului de-a ieși la „iarbă verde”, sus la cucurigu caselor. Trei luni de concediu meteorologic. Plouă, ninge, îngheață mâinile, picioarele, vântul suflă a pustiu. Acasă, la „gura” caloriferelor, așteptând ca pe ace să treacă cele nouă zeci de zile pârdalnice. Cine cânta și te forța la o audiere, chit că era și Geambașu acela, doar ca interpret (până când a început să auiască, în loc să cânte), n-a spus rău că ieșirea-n primăvară n-are alternativă facială decât „galben ca turta de ceară”. Cine a văzut. Noi da. La fel și personalul Protoieriei și afiliații profesional la ea. Veneau preoții și depuneau în garaj ligheane întregi cu ceară, de ne minunam ca proștii. La început din neștiință – chiar am pus mâna, să vedem ce este chestia aia gălbuie; am fi pus noi și limba, să degustăm materia misterioasă; n-aveam când; profitam și noi cum puteam, când nu era nimeni prin preajmă -, apoi din nelămurirea tehnologiei de fabricare a lumânărilor. Turte, neturte, mai plinuți cu câteva zeci de kilograme de carne masticate și transformate în grăsimi gram cu gram, am ieșit la primul ghiocel, seria a doua, apți să ne dezmorțim membrele și să preschimbăm paloarea într-un bronz de vânt. Încep telefoanele să sune. Mai un radiator, mai o promisiune, cât să începem să visăm la banii de altădată. Și întâiul mai de anvergură s-a oferit un nene de pe Domneasca. Luați cu zăhărelul vorbelor de demult, cu apartenența la un tată căruia noi i-am fi pus valuri-valuri de tablă, ne-a prezentat „minunăția” de casă. Ea-n picioare, dreaptă, pălăria cam ponosită, decolorată, țiglată. Pe dinafară toate par normale. Sus, pe scară, buză-n buză cu țigla, parcă se mai vedeau și altele. Și ca-n B.D.-uri, ca afabilul colocatar primind cu „Poftiți…!” miliția, am fost invitat să mă țin prin pod după proprietar. Podul ca vai de el, plin de păianjeni, de ciorcioboate, de cotloane ce urmăreau liniile ciudate ale acoperișului. Să fi fost dintre cei atonici, n-aș fi urcat o secundă acolo. Și-mi arată. La dolii, la colțuri, la…. Apoi îmi sugerează posibilitatea înlocuirii putreziților căpriori cu niște grinzi ce hălăduiau nestingherite în pod, vechi cât jumătate din vârsta ghidului. A! Ce era de făcut, cu un minim lux de amănunte. Să destructurăm țigla cât mai întreagă, s-o depozităm în pod, câte o singură parte, să scoatem caroiajul de lanți, să punem scândură, peste folie, apoi să refacem caroiajul din lanți, totul de nou. Înainte însă era necesar să reparăm structura de căpriori. Țigla la loc și cu asta cam gata. Stabilisem deja dispariția luminatorului-aerisitor din față și eradicarea hornurilor inutile. Un spate întreg, spre cimitir, și multe colțuri la stradă și înspre „Ultimul drum”. Fosta crâșmă de tablă. „Domnule, zic, venim de luni. Să mai treacă ploile, să se mai încălzească. Vă spun costurile de manoperă la finalul primei zile. Luni…” Duminică am sunat ca să mai amân o săptămână, cât preconizam că va dura lucrarea cu clientul „special”, rarisim. Se face miercuri, 18 martie. Mesaj: „Vă rog să-mi comunicați o manoperă pe metrul pătrat, ca să-mi fac și eu unele calcule. A venit cineva la mine și a spus că mâine îmi va spune ce manoperă îmi va cere.”. Jucase pehlivanul la mai multe capete. Elogiile la adresa celor „patru care i-ați bătut lui tata tabla la țară” se evaporaseră și devenisem doar o alternativă. Spre norocul sau nenorocul nostru nici vremea nu se arătase îngăduitoare, nici materialele second hand pe care le aștepta nu soseau mai repede de începutul următoarei săptămâni. 1.000 de țigle. Scândurile erau stivă în curte. Și nici zaga-zaghistul nostru confrate nu demarase căsuțele ce urma să le capitonăm cu lemn. Îl aveam totuși hotărât pe noul nostru furnizor….
