Propoziții pretențioase – Auirăți
Să ne fi prevestit augurii ce avea să urmeze….
Un jgheab de colo până dincolo, două burlane simetric depuse în capete. Avusesem de ferit de ploaie și un acoperiș mai mititel pentru intrarea oficială, cum intri în curte, la mijlocul aleii ce se strecoară pe lângă casă, printre flori și buruieni, și-și face cale spre spate. De remarcat, totuși, segmentele noastre de profiluri pentru ziduri față de cele existente: late, coborâte peste zid 12 centimetri, să ducă picătura de ploaie suficient de departe cât să se scurgă fără să atingă scândura de dedesubt și tencuiala. Uneori, nici această depărtare nu e suficientă. „Șăgalnica” aversă își râde de meseriași și trimite picăturile până unde nu-ți vine a crede. Bunăoară la Sticlă acasă. Folie, accesorii prepuse zece centimetri și ne-am trezit, după marea furtună de zăpadă de acum vreo lună și ceva, el de fapt, cu infiltrări inexplicabile și scurgeri pe la două dolii și cu toată scândura ce iese în afara casei, în față, udă, de parcă apa ar fi intrat la toate holțșuruburile. Și nu are cum. Ai folia, ai un rând de lanți de sus până jos, pe grinzi, ai încă unul paralel cu streașina și apoi tabla. Chiar așa, din neglijență sau scăpare, cu găuri la fiecare țiglă metalică (nici în mod excepțional nu găsești astfel de cazuri), acolo unde se pun de obicei holțșuruburile, panta este suficient de mare ca jetul de apă să sară peste gaură. Legile gravitației și planurilor înclinate. Și tehnologia de fabricare a modelului, gândită să ocolească exact acel punct de prindere. Am gătat lucrarea, am fost mulțumiți de remunerație, chit că ne-am prăjit la soare fără să fi mers nici la nisipurile Mării Negre, nici la vreun aparat de bronzat ca figuranții din zilele noastre, exasperant de neînțelese.
Mergem pe același trotuar către Centru. Al orașului, nu cel cultural, unde-mi fac veacul, tras de ața destinului. Atașați noi toți, frații, de clădirea Casei de cultură, că ne atrăgea ba de autobuzul lui nea Boțocan, ba de defectul lui de mers și evident de membru inferior, că deh, copil, imiți pe ăi mari ca maimuța în gestică și ca papagalul în vorbă, ba nenumăratele audiții ce răzbăteau din buzunarul scenei, unde se depozitau diverse decoruri și mai repetau harnicele trupe rock și de estradă, nu avea cum unul să nu se lipească de „tumultul” artistic din interior. Că și Nae mă mai ajută uneori la câte-o treabă dincolo de putința unuia singur, Cristi a servit chiar ca angajat la cinema, dar al unei terțe persoane, iar eu, după cum deja mă știe tot poporul, fac pe scamatorul nervos, însă pe drept, între pereții lui gata să se năruiască. De câți ani stă în picioare, de mai bine de șaizeci de ani.
La mijloc de Milcov și-a luat tata „marele” angajament de a scoate apa mai bine dintre casa cu cojocărie la stradă, atelier, și curtea vecină, despărțite de un gang îngust, cât un lat de om mai spătos, moderat. Uite că nu mă dusese capul să caut imaginea anterioară furnizată de harta electronică. Azi cojocăria are „lindab” și jgheaburi vișinii, înainte de 2012, reperul anterioarei fotografieri multiple google, se mai văd urmele muncii noastre. Noroc cu ei și cu unul ca mine, care mai lăsăm câte o urmă a trecutului, altfel n-am mai ști cine și ce a mai fost pe-aici, prin atriile Râmnicului Sărat. Fie chiar și burlanul nostru, trimis vertical din ștuț către perete, continuat un metru, pe aceeași direcție, pe perete, apoi dus oblic cu un cot trei metri către capătul clădirii, iar cot și iar cot, doi metri în jos pe lângă zid și terminat cu încă un cot la capăt, aproape de asfalt, pe lângă burlanul existent de la stradă.
