Brigada diverse – (O) ra(ț)ă (ș)i (ț)arcul
15 februarie 2026
Nu știu dacă-și mai aduce aminte cineva cum este să fie frig în casă și să nu prea ai cu ce să te încălzești. La final de 2025 și început de 2026 am fost repus în această situație. Relevantă, nerelevantă incursiunea mea în vremurile de mai demult, sugestia a venit din titlul articolului precedent, „Prun… și ce arde!”. Abia acum revenindu-mi mințile la acele zile „canceroase” cu minusuri la retractilul mercur termometrian. 29 dec.-10 ian. La casa mamei timpul a încremenit din 10 octombrie 2021. Mici schimbări prin curtea din spate, cât să mai renunțăm la materialele și obiectele depozitate de părinți. Cât ne-a mai lăsat sufletul mohorât să clintim câte ceva. Dintre toate cele rămase, sortate cu indulgență, cu mâhnire că suntem nevoiți să ne despărțim de ele – mai ales că ei le atinseseră -, le-am găsit câte un loc unor bucăți de trunchi de prun și câteva plăci de parchet dintre resturile montării la mine acasă. Sobă de teracotă în bucătărie. Aragaz pe gaze. Frig de nu te puteai atinge de pătura canapelei mai mult de un minut. O mâțișoară bolnavă. Hai la oblojire. Prindere, sechestrare în bucătărie, oferire de condiții. Pastile, hrană și…. Căldură cu ce? Parcă-urile ivite în creier m-au dus către câteva bucăți de lanț de brad din atelier și către cele trei trunchișoare zărite pe rafturile din curte. Dă-i, taie, aprinde, întețește și caută soluții pentru menținerea căldurii măcar pentru jumătate de zi. Prunul deci. Îndesat calupuri în vatră, închidere clapă, lăsare gură de aerisire larg deschisă, cum știam. Pălălăi. Deschid clapa, să verific cum decurge arderea și rămân stupefiat: prunul devenise jar și mai să se epuizeze. Și nu trecuseră cinci minute. Și ce arde… îmi zic!
Uitasem ce beneficii are călătoria cu trenul. Uitasem că unui scriitor îi trebuie o astfel de experiență cel puțin o dată pe lună. Să se umple de subiecte, dar mai ales să se minuneze de cocălătorii săi. Năzdrăvani. Comportamental. București, retur către casă. Controlor, indivizi de fâțâit pe culoar, copchii dedați la nefirești iubiri juvenile, studenți, babe, vecini de vizavi năstrușnici – una cu bagaj la toate nivelurile, unul cu carte de soiuri de plante trezit în cap cu bagajul vecinei -, purtători de produse alimentare de „doar” 10 lei bucata și… nelipsitul oropsit: cerșetorul. Numai că nu unul obișnuit. Ăsta era zdravăn, gras, îmbrăcat cât de cât decent, pe picioarele lui. Și-ncepe să toarne verbele necesității în folosul unui bilet până la Pașcani. Am răspuns, indignat, trăgând cu ochiul la sănătatea fizică ireproșabilă, să mute „adunarea de fonduri” mai încolo. Deloc descurajat, moldoveanul „curajos” a mai adăugat un vers „poeziei” sale de-un dramatism liric anterior neconvingător, dar așa, ca un soi de întrebare: „Poate în numele lui Ștefan cel Mare…”. Am rămas… prost de „creativitatea” individului. Și după ce s-a depărtat m-a pufnit râsul. Ce a durat vreun sfert de oră. De aceea zic, mai călătoriți cu trenul, deși, de la Râmnic până la Buzău, traseu și timp suficiente pentru o culegere de texte popular-folclorice, plătiți cât a douăzecea parte dintr-un bilet cu avionul la Roma: 12,5 lei. La fostul personal, actual regio.
Astăzi suntem la…. Oameni, locuri și fapte. În drumurile mele spre „alăptarea” micii comunități de pisici de la casa părintească mă intersectez cu diferite grupuri de plimbăreți. Nu c-ar vrea ei musai, ci fiindcă medicul le-a prescris mișcare. De câteva ori pe zi. Sunt, cred, și alții cărora nu medicina le-a dictat auto pingeaua spre salvarea câtorva ani de viață. Spre exemplul „bateria” adjuncților. Unul sigur va să fi fost comandant sau pe undeva tot în ierarhia militară de top. Vreun colonel, căci mai sus de atât n-a ajuns niciun râmnicean de-al locului rămas locului. Ce mi ți-i poartă pe aghiotanți, el cu mâinile împreunate la spate, ei disciplinați, deși nu mai au nicio oficială legătură soldățească. Pe traseul cel mai lung al parcului…. Parc…. O liliputană încercare de veac 19 de a trece în rândul lumii…. Ca și azi, o încercare… nereușită, o… mică mascaradă. Dar nu colonelul mi-a atras atenția matinal, ci un tinerel la costum, urmând același traseu, filmând, vorbind telefonului ca nebunii orașului. Vreun vlogist de-al… cu gând de a oferi concetățenilor cea mai nouă „atracție”.
